DECEMBRIE. LUNA CADOURILOR

A zecea lună din calendarul roman (decem = zece) şi-a păstrat denumirea chiar dacă odată cu trecerea la calendarul gregorian a devenit a douăsprezecea. Este luna cea mai aşteptată de cei mici, dar şi de cei mari, mai ales prin prisma denumirii sale moderne, comerciale, de „lună a cadourilor”.

Este perioada anului în care frenezia cumpărăturilor capătă o amploare deosebită, magazinele fiind pline de oferte de sezon şi de oameni hipnotizaţi de mirajul luminiţelor şi decorurilor din vitrine. Societatea de consum în care trăim, hotărâtă să scoată profit din orice, inventează poveşti şi personaje care te îmbie zâmbitoare să cheltui mormane de bani pe cadouri. Astfel se perverteşte cu intenţie însemnătatea sărbătorilor de iarnă, în scop mercantil şi pentru a induce populaţiei ideea că sărbătorile se rezumă la brad, cadouri, mâncare şi Moş Crăciun. Până şi muzica ambientală din marile centre comerciale se rezumă la cântece de iarnă care nu mai au nimic în comun cu colindele creştine. Până şi urarea „Crăciun fericit!” este tot mai mult înlocuită de laicul „Sărbători fericite!” (mi-aduc aminte de felicitările comuniste cu Moş Gerilă şi textul „sincere felicitări”).

Nu ştiu câtă lume cunoaşte denumirea populară a lui Decembrie. Undrea sau Andrea (în funcţie de zona geografică) face referire la sfântul apostol Andrei, cel care a evanghelizat poporul daco-roman din care avea să se nască poporul nostru. Nu este o exagerare în a afirma că ne-am născut creştini, e păcat doar că adoptăm tot mai mult din obiceiurile unei lumi secularizate şi comerciale şi ne îndepărtăm tot mai mult de rădăcinile noastre.

Există totuşi un adevăr în denumirea modernă de „luna cadourilor”, un adevăr tot mai puţin vizibil prin mormanul de marfă de sezon, şi totodată tot mai minimizat ca însemnătate. În Decembrie, acum 2016 ani Dumnezeu a făcut cel mai mare cadou posibil oamenilor, cadou făcut din marea iubire pe care El ne-o poartă. Aşa cum ne spune şi versetul de aur al Scripturii: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

Nu cred că poate egala cineva dragostea lui Dumnezeu, aşa cum nu poate egala cadoul făcut de El. Vă puteţi imagina simţămintele celor doi părinţi, Iosif şi Maria, atunci când priveau la pruncul născut, ştiind că este promisiunea împlinită a lui Dumnezeu şi că el a venit în lume pentu a-i mântui inclusiv pe ei?

Apoi, au venit alte daruri, aduse copilului sfânt de către magi. Şi nu orice fel de daruri, ci aur, smirnă şi tămâie, ca recunoaştere a ceea ce era El: rege şi preot, Domn peste toate lucrurile.

Îmi displace zicala: „de Crăciun fii mai bun”. Cred că suntem chemaţi să nu încetăm să fim buni, iar cadoul nostru permanent pentru cei din jur să fie dragostea, pe care s-o dăruim fără să ţinem seama la situaţia în care ne aflăm sau de perioada anului. Şi dacă facem un cadou cuiva drag, să-l facem din toată inima, împachetându-l într-un zâmbet curat şi sincer, şi cu tot atâta bucurie cât va produce acel cadou destinatarului său. Pentru că odată cu dragostea vine şi bucuria de a dărui şi de a primi.  

Îmi aduc aminte cu nostalgie de copilăria mea, şi de bucuria cu care primeam cadourile de la părinţii mei prin mâna înmănuşată a personajului Moş Crăciun, jucat în fiecare an de către bunicul meu. Ştiu că erau cadouri făcute cu drag şi cu bucurie. Tot astfel ştiu că erau prezentate ca fiind o răsplată a faptului că fusesem cuminte, însă le percepeam şi ca o responsabilizare pentru timpul care va urma. Cu atât mai mult cred că se cuvine să răspundem cadoului făcut de către Dumnezeu prin Fiul său, un cadou cu atât mai responsabilizant privind prin prisma faptului că nu am făcut nimic pentru a-l merita.

Poate că nu întotdeauna dispunem de resursele materiale pentru a face cadouri mari sau mici, însă din dragostea nemăsurată pe care o revarsă permanent Dumnezeu peste noi putem rupe câte o bucăţică şi s-o transformăm într-un zâmbet, o mângâiere sau o vorbă bună pentru cei de lângă noi sau pentru cei care se află în necaz.

Toate decoraţiunile de Crăciun din vitrine strălucesc doar pentru că se reflectă lumina în ele. Suntem lumina acestei lumi, însă şi noi, asemeni acelor decoraţiuni, nu facem decât să reflectăm lumina dragostei lui Dumnezeu.

La fiecare sfârşit de an şi început de an nou suntem în poziţia de a lua câte o hotărâre pentru viitor. Haideţi să hotărâm ca de acum încolo să alegem să nu mai ascundem această lumină, ci s-o lăsăm să strălucească prin noi, iar acesta să fie cadoul nostru pentru cei din jur. Şi, cine ştie, poate se vor sesiza şi ei de ceea ce se întâmplă şi vor fi responsabilizaţi la rândul lor. Doar aşa împărăţia lui Dumnezeu îşi va putea lărgi hotarele pe acest pământ. 

SUFLET LEGAT, DAR LIBER

- Caporale, ai mai fost pe la Mărăşeşti? răsună glasul maiorului, străpungând uruitul monoton al motorului.

- Nu, Dom' Maior.

- Păi să oprim atunci, să iei o piatră în gură. Se spune că atunci când treci pentru prima oară printr-un loc trebuie să iei o piatră în gură, mustăci maiorul cu un aer şmecher.

-Aa, dacă-i aşa, atunci de când am început armata aş fi avut balastieră în gură, Dom' Maior.

Nu ştiu cât de adevărate sunt cele spuse de către maiorul cu pricina, acum îmi sună a "pietre de aducere aminte" cum le numeşte Scriptura, însă este adevărat că sunt locuri prin care treci şi zăboveşti mai mult sau mai puţin, însă unele dintre ele reuşesc să-şi facă loc în sufletul tău şi să-l lege cumva de o piatră, de o fereastră sau de un colţ de stradă. Peste ani, chiar dacă nu mai calci pe acolo, imaginea lor îţi rămâne vie în minte, şi te vezi clar în ipostaza călătorului.

Aşa este casa părintească, cu primele amintiri, cu mirosurile copilăriei  pe care parcă nu le mai regăsec niciunde, şi chiar dacă se întâmplă minunea, nu fac decât să mă întoarcă în timp la anii inocenţei şi nepăsării.

Aşa sunt sălile de clasă unde am buchisit primele litere şi am deprins tainele matematicii, chiar dacă acele săli sunt de mult ruină, iar crivăţul noii epoci şuieră prin ele a oportunitate de afaceri imobiliare.

Aşa este peronul gării unde mi-am înmormântat o dragoste adolescentină aprinsă ca din joacă şi arsă la intensitate de furnal.

Aşa este şi bucătăria aceea în care odată ajuns am avut o premoniţie, văzându-mi casa şi soţia, cu mult înainte de a se întâmpla.

Aşa este cartierul acela din sudul Vienei, cu străzile sale înguste şi căsuţele cochete ascunse după garduri inundate de verdeaţă, unde dincolo de frigul pătrunzător al începutului de iarnă am văzut înmugurind dragostea în cea mai frumoasă pereche de ochi verzi, care priveau miraţi şi ei de ceea ce se întâmpla.

Aşa este râul acela de munte, repede şi răcoros din miez de vară, în care am murit pentru o fracţiune de secundă, doar pentru a învia un om nou.

Apoi crenelurile castelului ce străjuieşte oraşul de pe Salzer, unde adunând toate speranţele şi toată dragostea am pus cea mai importantă întrebare din viaţa mea.

Aşa este holul acela curat şi liniştit din clinică, unde emoţia aşteptării a fost spulberată de cel mai frumos plânset de copil auzit până atunci.

Aşa este Ţara Haţegului, patria mea adoptivă, cu Retezatul stând de strajă semeţ şi multitudinea de culori care-o pictează, ca într-un tablou viu, mereu cu alte nuanţe.

Sunt locuri în care sufletul îşi găseşte popas, fie şi virtual, pentru a îşi încărca bateriile istovit fiind de asaltul continuu purtat de o lume pornită parcă la vale într-o avalanşă autodistructivă. Ce bine că există aceste piedici care-ţi ţin sufletul legat de ceea ce până la urmă, tradus într-un singur cuvănt este IUBIRE. Altfel sufletul nu ar fi decât o piatră prinsă în tăvălugul care duce în neant.

Aşa, toate aceste "legături" se transformă în rămurele de măslin pe care porumbelul suflet se odihneşte pentru a putea apoi zbura deasupra vacarmului cotidian.

AŞTERNUTUL DE LAURI ŞI CAPITALISMUL DE TIP NOU

Cu toţii ştim ce înseamnă a te culca pe lauri, însă în contextul societăţii româneşti de astăzi, expresia capătă noi valenţe, devenind în unele locuri un modus vivendi, mai ales când aşternutul este constituit din laurii cuceriţi de alţii. Parazitând succesele unora, o grămadă de paraziţi îşi duc somnul tihnit colcăind molcom şi nepăsător pe ceea ce au clădit alţii. Şi vin să argumentez cu un exemplu văzut recent în ţara noastră "evoluată" la orânduirea capitalistă, fie ea şi de baltă.

Am petrecut câteva zile într-o staţiune din vestul ţării, într-o încercare de relaxare uşoară după iureşul de până acum. Dincolo de iluzia odihnei atunci când pleci în concediu cu un copil mic, a venit precum un buldozer să ne lovească în faţă realitatea cruntă de la faţa locului.

Într-o vale binecuvântată cu apă termală din belşug, şi cu investiţii masive din partea regimului comunist care incerca să ofere condiţii de recreere "omului de tip nou" dai cu nasul de putoarea nesimţită a celor care profită de ceea ce au creat alţii.

Crezând cu tărie că lucrurile au evoluat şi în România, am rezervat online o cameră la o pensiune. Realitatea capitalismului românesc ne-a lovit precum o palmă peste faţă. O cămăruţă insalubră în care abia puteai pune o valiză, darmite un pătuţ de copil, fusese prezentată pe booking.com ca fiind o "dublă cu balcon". Bineînţeles că am refuzat-o şi am pornit în căutare de altceva. Am găsit, însă despre asta ceva mai târziu.

În zilele următoare am realizat cum stau lucrurile de fapt, văzând o staţiune plină ochi de lume venită la tratament sau doar în weekend, însă rămasă ca infrastructură în secolul trecut. Trotuarele puţine şi pline de hârtoape te sileau să umbli pe carosabil, făcând slalom printre maşini, iar noaptea era o adevărată aventură, mai ales că lipsa iluminatului stradal oferea surprize la tot pasul.

Sigur că nu toate lucrurile erau negre, am văzut investiţii private care aduc a occident, de la hoteluri şi pensiuni de 4-5 stele la aqua parc curat şi civilizat în care atmosfera era aproape de "vest". Problema este că, profitând de aceste perle, paraziţii publici sau privaţi, în speţă administraţia localităţii şi micii "privaţi" care-ţi oferă cazare, trăiesc bine merci fără a mişca un deget în a-şi eleva nivelul. Românescul: "las-o bre că merge şi aşa" este adoptat ca motto, iar ceea ce este mai trist este că românul de rând tace şi înghite, pentru o iluzorie economie la buget. Spun iluzorie, deoarece noi am ajuns să plătim puţin mai mult decât pentru camera rezervată online, însă diferenţa acoperea pe deplin condiţiile net superioare, amabilitatea gazdelor şi micul dejun care era inclus în preţ, spre deosebire de prima locaţie.

Ideea principală pe care aş vrea să o priceapă şi să o aplice toţi românii este următoarea: Dacă te culci pe lauri, ai grijă să fie laurii tăi, iar odihna să-ţi fie atât cât să-ţi recapeţi forţele pentru a-ţi face un culcuş din lauri mai proaspeţi.

imagine: borcanulcucitate.ro

Peştele împuţit şi Matrix-ul

Este suficient să priveşti în jur pentru ca să-ţi vină să exclami parafrazându-l pe Shakespeare: "E ceva putred în lumea asta!"

Mor oameni nevinovaţi, adunaţi să se bucure de un foc de artificii la ceas de sărbătoare, striviţi de un camion condus de un dement cu fiţe de martir al Islamului, pornit în căutarea celor cincizeci de fecioare iluzorii care-l aşteaptă în eternitate (gândire de un misoginism mai obtuz decât unghiul de 179 de grade).

La capătul opus al continentului mor alţi oameni într-o "lovitură de stat" mai cusută cu aţă alba decât celebra "revoluţie" dâmboviţeană. Coup d'etat eşuat lamentabil sau mise en scene măiastru executată, cert este că în acest moment armata turcă este subjugată politic, iar opoziţia băgată dacă nu la zdup atunci cel puţin sub preş.

Dacă priveşti mai aproape, pe plaiuri mioritice îţi vine în minte vechea zicală strămoşească; "peştele de la cap se împute". Ţară cu mai multe minusuri în domeniul politico-administrativ nu cred că se mai găseşte pe bătrânul nostru continent. Cei care-l invocă pe Ţepeş uită că în cazul improbabil în care el ar reuşi să revină, n-ar mai găsi pe dealurile şi munţii noştri lemn pentru celebrele-i ţepe. "Nici o problemă, ar zice cei ce ne conduc, putem importa ţepe bune de la Schweighofer, căci la ei e tot lemnul nostru."

Unii zic că avem conducătorii pe care-i merităm, că doar noi i-am votat şi-i votăm. Asta ar însemna că am lăsat noi înşişi ca peştele să se împută. Însă, privind spre lumea aceasta de undeva mai de sus, din stratosferă, îţi vine mai degrabă a crede că peştele ne-a fost servit gata împuţit cu motto-ul: " vrei nu vrei, bea Grigore aghiasmă".

Nu-mi plac teoriile conspiraţioniste însă câteva indicii mă fac să cred că trăim într-un Matrix în care iluzia nu e aceea că trăim ci aceea că avem un cuvânt de spus în "marele joc". Şi sunt câteva argumente pentru concluzia aceasta "fantezistă":

• Cel puţin două citate ale unor celebrităţi. Tătucul Stalin dixit: "Nu contează cine votează, contează cine numără voturile" iar tatăl lui Tom Sawyer spunea că "Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm".

• Ciudatul obicei al aleşilor noştri, şi nu doar, de a face o vizită în SUA imediat în preajma alegerilor, seamănă leit cu vizita domnitorilor balcanici la Înalta Poartă pentru a-şi lua "firmanul", odată cu instrucţiunile.

• Hotărârile şi rezoluţiile luate de către comitetele şi comisiile planetare după întâlniri în cerc închis, hotărâri care întorc cu 180 de grade tot ceea ce credeam şi am fost învăţaţi că este corect şi moral şi care duc lumea înspre un sclavagism pictat in curcubeul libertăţii nou înţelese.

Dacă Matrix-ul din film se hrănea efectiv cu vlaga oamenilor subjugaţi, matrix-ul în care se pare că trăim se foloseşte de orice mijloace pentru a ne face să-i slujim, să-i dăm tot ce avem, tot ceea ce producem şi să fim bucuroşi că trăim cu ce rămâne.

Şi atunci te întrebi ce-i de făcut? Alegi precum unii să nu mai votezi, pentru a nu legitima o conducere care-i subjugată altor interese, sau să te rogi pentru cei înălţaţi în dregătorii, sperând să apară acel Neo care să răstoarne Matrix-ul şi să scuture lumea. Eu unul aleg varianta a doua, cu menţiunea că mă rog şi pentru sănătatea celor care ne conduc. Nu de alta, dar n-aş vrea ca la momentul 0+1 să li se descopere vre-o boală gravă care să-i scoată din temniţă. 

(c) foto : Deviantart.com

CRONICILE DIN WAZABANGA

Dincolo de cețuri, undeva departe, dar nu atât de departe încât să-ți fie teamă să te aventurezi până acolo, există un tărâm cu un nume ciudat: Wazabanga. Originea numelui s-a pierdut în negura vremurilor demult apuse, însă mai important decât etimologia denumirii este faptul că Wazabanga potrivește ca o mănușă ținutului, dar mai ales locuitorilor săi.

Exotismul numelui țării se reflecta ca într-o oglindă în comportamentul oamenilor care-o locuiesc. Iar ca să vă dați seama despre ce vorbesc am să vă dau câteva exemple succinte:

1. Deși sunt la curent cu cele mai noi descoperii ale științei, de cele mai multe ori aleg să facă lucrurile de-andoaselea. De pildă, ei cunosc totul despre construcția de șosele și metodele corecte de a trasa căi de acces, însă reușesc să se surprindă chiar și pe ei însuși alegând să deseneze o șosea punctată de întreruperi construind-o din loc în loc, în locul unui cordon lin de asfalt de la un capăt la celălalt. Ba mai mult, ei cred cu tărie că și în cazul asfaltului se aplică aceleași legi ca și în cazul apelor curgătoare și aleg să paveze mai întâi ”afluenții” probabil sperând ca asfaltul să conflueze într-o stradă principală, pe care din păcate nu curge decât noroiul.

2. Comunicarea încă se face, dacă se face, pe bază  verbală, la fel cum se transmiteau în vremuri străvechi poveștile la gura sobei sau la colț de stradă, asta deși în orice casă  și instituție din Wazabanga există un computer conectat la internet de mare viteză.

3. Ce e mai trist este că tot aparatul funcționăresc pare atins de virusul Zika, iar efectele atrofierii materiei cenușii se transformă mai întâi în filozofia de viață ”noi muncim, nu gândim”, urmată mai apoi de mâini puse ostentativ pe creștet, de parcă ar putea lua cu mâna durerea de cap creată în urma acțiunilor nesăbuite. Însă cum prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul, aerul de superioritate afișat cu nonșalanță de acești pigmei înalțați la merele rang de ”împinge foaia” prin cine știe ce oficiu obscur, face ca atmosfera din instituții să fie greu respirabilă. ”Domnule, noi aici muncim!!” se aude atât de des și de arogant încât te întrebi de ce în ciuda faptului că toți muncesc cu atât aplomb, țarii i se potrivește mai degrabă titulatura de Republica Bananieră Wazabanga?!

Cei câțiva locuitori rămași în simțiri au ajuns la concluzia că singura cale de a însănătoși sistemul este să aplice ceea ce-i învață Scriptura, și anume să se roage pentru cei aflați la conducerea ținutului. Și cum nu duc lipsă de cultură, au ales să adapteze versurile unui poet român:

Cum nu vii Tu, oare, Doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

P.S. Orice asemănare cu personaje, locuri și întâmplări reale este pur întâmplătoare.