BASMELE COPILĂRIEI

     Nu ştiu alţii cum sunt... Staţi, parcă am mai citit asta undeva. A, da, parcă Ion Creangă îl chema pe nenea ăla ale căror poveşti ni le citea mama pentru a ne adormi în după-amiezele copilăriei noastre. "Încă una mami, te rooog" se auzea la sfârşitul unei poveşti în care prinţesa se apleca şi sărutând broscoiul îl transforma în prinţ şi trăiau fericiţi până la adânci bătrâneţi.
     Între timp am crescut, şi am realizat că nici poveştile nu mai sunt ce ştiam eu de prin cărţi. Prinţesele şi prinţii s-au schimbat de nu-i mai recunoşti. Unele prinţese s-au transformat în "pisi" rasfăţate, care ar pupa orice, dacă este posesorul unei maşini de fiţe şi al unui cont gras. Altele se închid în turnul lor de fildeş şi prinţul are al naibii de multă treabă pentru a le face să-şi coboare ochii asupra lui. Prinţesele adevărate, sătule de câţi prinţi preferă să rămână în forma unui broscoi sau a unei bestii, suspină în iatac sperând la Făt Frumos  călare pe calul alb, refuzând să mai irosească un sărut în plus, chiar dacă sub fereastra lor stăruie câte un brav prinţ încorsetat într-un trup de necuvântatoare.
      Prinţii de pe vremuri au ajuns acum să se împartă şi ei în mai multe ranguri princiare. Sunt  aceia care, moştenind averea regatului, preferă s-o irosească pe maşini scumpe şi pisi-prinţese. Mai sunt şi prinţii care  din motive neştiute de povestitor preferă compania altor prinţi, făcând pe prinţesele, "căci aşa e modern, şi ei oricum s-au simţit mereu prinţese". Rămaşi la urmă, prinţii săraci şi cuminţi, acei Prâslea, suspină poezii sub balcoane de domniţe, pentru a smulge un surâs diafan şi feciorelnic, precum şi promisiunea unui vals sub clar de lună. Sărmani cavaleri rătăcitori, crescuţi cu legende despre timpuri apuse, condamnaţi la eternă visare.
      Tot mai puţini cavaleri adevăraţi şi tot mai puţine domniţe virtuoase se găsesc în lumea de azi, încât mi-e teamă că noi nu vom mai avea ce poveşti să le spunem copiilor nostri. Şi aşa ei vor creşte cu ideea că pe lume există doar zmei şi monştrii, vrăjitoare rele şi zombi mâncători de creiere.
      Săracă lume, fără prinţi şi prinţese, fără zâne bune şi pitici binevoitori.Fără happy end!

ALCHIMIE

   De mii de ani oamenii au combinat ocultul cu ştiinţa, căutând să obţină fie aur sau argint, fie piatra filozofală care să-i ajute să creeze panaceul, o poţiune care să vindece orice boală. Căutările lor, chiar neîncununate de succes au ajutat la dezvoltarea medicinei, artelor si stiinţelor moderne.
   Inspirat de Nicolas Flamel sau de Peracelsus, ca să amintesc doar doi dintre celebrii alchimisti, am început un mic experiment propriu. Am pus într-un creuzet următoarele ingrediente:
o parte a inimii mele - arsă de o mare iubire neâmpărtăşită din tinereţe, şi care m-a urmarit pâna astăzi,
o mică doză de maturitate -  dobândită cu greu, în timp,
hotărârea de a schimba ceva în viaţa mea - determinată de un eveniment tragic al cuiva apropiat.
   Este adevărat că am primit un  mic ajutor din partea muzei mele, transformată între timp în ucenicul meu nevrăjitor, şi care a contribuit cu:
putere - puterea ei spirituală, pe care în ciuda gingăşiei sale o degajă prin toţi porii.
capacitatea ei - de a vedea în mine şi de a-mi stârni din nou plăcerea de a pune pe hârtie ceea ce gândesc,
disponibilitatea - de a mă asculta şi de a-mi îndruma căutările.
   La căldura acestui August torid,am amestecat aceste ingrediente,  poate prea repede câteodată, poate alteori cu teama de a nu strica totul, însă cu un scop bine determinat, şi anume să le transform în diamantul nepreţuit al unei prietenii sincere şi curate.
   Şi sunt mulţumit să spun că au început să se vadă primele străluciri ale nestematei căutate. Să poţi să transformi iubita în prietenă este ideal dacă vrei să pui bazele unei relatii, de orice fel ar fi ea.

Sevraj

În ultimul an de liceu, într-un moment (ne)fericit, am încercat un drog. Un drog atât de puternic, încât am devenit dependent aproape instantaneu. Din păcate era gratis, şi în anii aceia era din belşug.Senzaţiile erau
diverse, amestecându-se între ele şi făcându-mă să sufăr o durere surdă, ciudată, cu gust dulce-amărui, ca o gutuie prea coaptă. Uneori îmi simţeam inima luând-o razna, zbătându-se în piept precum o pasăre ce vrea să treacă prin gratiile coliviei. Alteori mă moleşea o tristeţe sumbră, vecină cu depresia. Prietenii se uitau la mine ciudat, când vedeau că sunt primul care plec de la petreceri, dar cum să le explic?
Scăparea mea a fost începerea şcolii postliceale, descoperirea altui domeniu de interes, apoi armata cu disciplina ei cazonă iar şi mai apoi munca.Ei, am mai încercat eu şi alte "substanţe" însă niciuna nu-mi dădea aceleaşi trăiri. Am scăpat, mi-am zis şi convins că orice ar fi sunt vindecat, am hotărât să mai prizez o dată. Nici n-am apucat bine să mă apropii, că pieptul mi se transformase iarăşi într-o colivie prea strâmtă pentru zbaterile inimii.
Şi da,s-ar părea că sunt din nou dependent. O fi grav oare?

LIKE LA STATUS

Mai deunăzi m-au trecut fiori când, intrând pe facebook am văzut 3 LIKE la statusul unu(e)i prieten(e) care anunta ca este singur(ă).

Nu ştiam dacă "modificarea statusului social" se făcuse din iniţiativa celui ce o anunţase, aşa poate s-ar fi justificat cumva (în ideea că îi va fi mai bine astfel), însă cum să dai LIKE când cineva ajunge să fie singur?

Asta e problema zilelor noastre: atâta tehnologie face ca distanţele să dispară, fără însă să ne apropie unii de ceilalţi.

Dispare emoţia statului faţă în faţă, dispar strângerile de mână, îmbrăţişările, ghionturile prieteneşti, lacrimile se usucă în singurătate, fără ca cineva să încerce să ţi le şteargă altfel decât virtual.

Suntem toţi prieteni, însă stăm izolaţi în "cubuleţele" noastre, aşteptând un LIKE la bucurii, vizitând lumea online şi "rugându-ne la printuri digitale cu Isus".(c)Paraziţii

Aşa că drag(ă) prieten(ă) dă-mi voie să nu-mi placă statusul tău!

Şi acum aştept LIKE-uri dacă sunteţi de acord cu mine :))).