joi, 4 octombrie 2018

HAMLETESCU

La 400 de ani și ceva de la prima rostire pe o scenă a celebrei replici: ”e ceva putred în Danemarca”, vedem cum putreziciunea a cuprins întreaga planetă, iar în România pute a hoit din ce în ce mai tare.
Translatând povestea pe plai mioritic îl vedem pe Marcelluș Ionescu strâmbând afectat din nas și rostind pe un ton ușor efeminat: ”E ceva putred în România, dragă!” Și nu pot decât să-i dau dreptate. De ceva vreme ne pute cam orice.
Ne pute telemeaua românească. Cum dom'le să mai pui gura pe așa ceva? N-ai auzit de Brie, Roquefort, Bleu d'Auvergne sau Stilton?
Tocană de legume? Pute dacă nu-i rattatouille puțin graseiat, ca să ne franțuzim puțin.  
Sărbătorile tradiționale? Nah, put și alea a cârnați și afumătură, ce să căutăm noi acolo? Nu, mai bine ne sclifosim emancipându-ne chirițește pe la Halloween, Valentine's Day Party, S't Patrick și alte importuri care potrivesc ca nuca-n perete în cultura românească, dar pe care ne grăbim să le adoptăm din dorința de a fi ”cool”.
Puțea rău și sistemul de învățământ, așa că ne-am grăbit să-l reformăm, iar acum ca să ne furăm singuri căciula, pretindem nevinovați că e Chanel mirosul de mortăciune care ne izbește senzorii olfactivi din acea direcție.
Ce e mai trist e că, după ce ne-am bătut joc de țara asta, distrugând aproape tot din ce aveam, ne întoarcem în jur încă însetați de sânge și ne năpustim asupra a tot ceea ce mai însemna valoare, caracter, moral, pentru că, s-au învechit și put a mucegai.
Scăpați din comunism precum câinele din lanț, suntem dispuși să dăm orbește cu piciorul unui trecut în care poporul ăsta așa înapoiat cum îl văd unii a reușit, așa cum spunea și Arghezi ca ”din bube, mucegaiuri şi noroi” să nască ”frumuseţi şi preţuri noi.” Dacă nu mă credeți, vă invit să faceți o vizită scurtă la orice muzeu al satului din țară, sau la orice biserică sau mănăstire.
Însă tradiția pute, așa că la gunoi cu tot ce e tradițional sau natural. Noi oricum am ajuns la gradul acela de evouție în care putem redefini ceea ce ne înconjoară după bunul plac. Păi dacă putem face insule în mare, lacuri în pustiu, sau să producem noi energie prin te miri ce mijloace, de ce nu am putea modifica și mersul naturii de până acum? Ce, nu suntem noi niște mici dumnezei?
Uităm atât de ușor că peste toate astea plutește ca un nor replica prințului Hamletescu: ”A fi, sau a nu fi: aceasta-i întrebarea.” Și asta e tragic...


vineri, 28 septembrie 2018

QUID PRODEST?

De când s-a oficializat consultarea populară solicitată de către Coaliția pentru Familie, privesc consternat la valul de manipulări care străbate piața publică, online și offline. Desigur sunt exagerări și de o parte și de cealaltă, însă ce mă frapează este modul în care se pervertește orice adevăr pentru a-l transforma în argument. 
Se spune că Pilat din Pont ar fi trăit tot restul vieții de după întâlnirea cu Isus punându-și obsesiv întrebarea: ”Ce este adevărul?”. Filozofii de ieri și de astăzi speculează că adevărul este relativ și că el este o reflexie a percepțiilor și convingerilor noastre. Totuși sunt câteva adevăruri absolute, axiomatice, care nu pot fi distorsionate oricâtă trudă ar depune cel care vrea asta.
Unul dintre aceste adevăruri, legat strâns de dezbaterea în cauză, este acela că în cazul speciei umane viața poate lua naștere doar dintr-un ovul și un spermatozoid, lucru care implică întâlnirea dintre un bărbat și o femeie. Perpetuarea speciei, dacă e să ne rezumăm doar la acest aspect ține de acest moment. Desigur, progresul a dus și la posibilitatea fertilizării in vitro, dar asta nu schimbă cu nimic nevoia existenței celor doi participanți, în ecuația de mai sus.
Și totuși, de ce atâta vehemență în dezbaterea acestui referendum și a motivelor care au stat la baza inițierii lui? Cui folosește? Cine și ce  are de câștigat în urma validării sau a invalidării lui?
Este clar că și după validarea referendumului vor exista homosexuali, iar familia heterosexuală are în unele cazuri ”uscăturile ei”. Consfințirea prin constituție a căsătoriei heterosexuale nu va rezolva problema familiilor disfuncționale, la fel cum posibilitatea homosexualilor de a se căsători nu rezolvă problema lor , ba aduce în față următoarea redută a doleanțelor lor, și anume adopția în cadrul cuplurilor homosexuale.
Și atunci, de ce aș vota DA la referendum? Pentru că, desprinzându-mi privirea de pe acest subiect și privind imaginea de ansamblu, pot doar să constat că acest referendum este o bătălie dintr-un război purtat împotriva noastră, a tuturor. Slăbirea, și mai apoi distrugerea instituției familiei naturale, normale, este doar un punct dintr-o agendă care urmărește ceea ce romanii au cuprins în expresia ”divide et impera”. O societate prost educată, cu sănătatea șubredă, cu venituri aproape de limita subzistenței, dacă-și pierde și ultimele repere morale și sociale, se transformă într-o mare masă de manevră, obedientă și incapabilă în a reacționa.
Biblicul ”adevărul vă va face slobozi” răsună acum ca un vaiet de sirenă spre deșteptarea noastră. Ori la cunoașterea adevărului nu se poate ajunge decât prin educație, o sănătate trupească și morală, profund ancorată în spiritualitate.
#REZIST a fost la mare modă, așa că și eu am de gând să pun umărul la asanarea vieții mele și a românilor prin faptul că voi vota cu DA în această luptă pentru apărarea unei ultime redute din viața cetății. Și apoi voi vrea unreferendum fără penali, și bani alocați pentru spitale și școli, însă acum este momentul apărării familiei.
P.S. Sunt convins că dacă erau alocați din timp bani pentru educație și școli, nu ar fi fost acum nevoie să apărăm familia, pentru că o societate educată și sănătoasă nu ar fi pus problema distorsionării adevărului care stă la baza familiei.  

vineri, 11 mai 2018

LECŢII DE OCAZIE

De când sunt conducător auto nu cred ca am oprit să iau la ocazie pe cineva de mai mult de trei ori, şi asta la o socoată nu foarte exactă. Însă zilele trecute am simţit parcă un imbold să opresc pentru a ajuta pe cineva. La primul om care stătea cu mâna întinsă pe marginea şoselei ce leagă Haţegul de Caransebeş aveam viteză prea mare ca să pot opri, aşa că mi-am promis că la următorul sigur opresc. Zis şi făcut. Când am zărit în depărtare o mână întinsă stângaci de către un domn în vârstă, am tras pe dreapta şi l-am invitat în maşină.
Cei care mă cunosc mai îndeaproape ştiu că nu sunt neapărat un vorbăreţ, însă de data asta nici nu am apucat să spun prea multe lucruri, fiind asaltat de o avalanşă de destăinuiri ale pasagerului meu de ocazie. M-am rezumat la a-i asculta lamentaţiile şi a încuviinţa uneori ca dovadă că-l ascultam. Oricum bătrânelul nu a dat nici o clipă vreun semn că ar asculta ceea ce aş fi avut eu de spus, fiind probabil mulţumit că are cui să-şi deşarte sacul cu amărăciune.
Ascultându-i povestea m-a cuprins un sentiment cumplit de milă, atât la adresa situaţiei lui, cât şi pentru atitudinea pe care o manifesta el relativ la situaţia sa. Să vă povestesc pe scurt:
Domnul, aflat pe la vreo 70 de ani, era supărat nevoie mare că, de când i-a murit a doua soţie, cu care convieţuise 16 ani, era singur cuc, că nici un nepot nu mai dă doi bani pe el, şi că până şi fiul său nu mai are timp de el. Lucruri triste şi atunci când afli despre ele, darămite să le şi trăieşti pe propria piele. Însă lucruri si mai triste aveam să aflu mai pe urmă şi acestea eu unul le-am luat ca pe nişte lecţii pe care trebuie să le asimilez cât nu e poate prea târziu. Şi o să le iau sistematic, inginereşte, să le disec pentru binele meu şi al tău, cititorule:
1. "Am avut aşa o femeie bună, că în 16 ani nici măcar nu am fost nevoit să o lovesc vreodată". Săraca femeie! Ciudat mod de apreciere au unii soţi (se poate citi şi soţii). Mă întrebam după aceea dacă în tot acest timp soţia bătrânelului a auzit vreo apreciere legată măcar de cât de bună e mâncarea, sau cât de curat e prin casă, dacă a primit vreodată o floare, sau dacă a fost alintată în alte momente decât cele petrecute cu lumina stinsă. Poate că şi noi, prinşi câteodată în vâltoarea cotidianului uităm să facem gesturi sau să spunem vorbe prin care să-i arătăm celui de lângă noi cât de mult apreciem ceea ce face pentru noi (aici incluzând noi ca şi familie, întreg). Carpe diem a fost tradusă de prea multe ori prin a face ce vrei acum, că mâine nu mai poţi şi foarte rar prin "bucură-te astăzi de ceea ce ai, împreună cu cei cu care îţi împarţi viaţa, şi arată-le prin orice mijloace că te bucuri de prezenţa lor. Iubiţi-vă aproapele, ca pe voi înşivă! După, e prea târziu!
2. "Acum nu-mi dă nima' vreun blid de mâncare, nu-mi spală nima' hainele. Eu nu ştiu... " Ouch, aici intrăm pe un teritoriu puţin discutat, cel puţin între bărbaţi. Pentru că, vedeţi voi, testosteronul din noi ne împiedică să abordăm aceste aspecte care, într-o viziune majoritară (fetele, adăugaţi şi misogină, e voie), aparţin sexului slab. Recunosc, nici eu nu excelez în bucătărie, şi nici nu sunt vreo lumină a curăţeniei, însă de aici şi până la a răbda foamea şi a teroriza pe cei din jur cu mirosul hainelor nespălate e cale lungă. Modelarea acestor aptitudini ţine şi de cea dragă nouă, fie ea mamă, soţie sau fiică, dar şi de atârnarea temporară în cui a mândriei masculine. Până la urmă exerciţiul în aceste domenii nu doar că aduce un ajutor în casă, ci ne pregăteşte pentru neprevăzut. "O femeie înţeleaptă îşi zideşte casa..." Iar un bărbat înţelept ia lecţii de gătit de la ea (asta dacă nu cumva găteşte el mai bine).
3 "Mai am o singură lingură cu care mănânc, restul au mugurit acolo, nu am mai pus mâna pe ele de când a murit ea" Recunosc, la imaginea tacâmurilor "mugurite"(bănuiesc că e un regionalism pentru ruginite), mi-a venit să trag pe dreapta şi să-l dau jos pe moşneguţ. Pentru că o fi ok să-ţi plângi de milă, dar nu e ok să întinezi memoria celei pe care o plângi. „Dacă nu poți zbura, fugi. Dacă nu poți fugi, mergi. Dacă nu poți merge, târăște-te. Orice ai face, trebuie să mergi înainte.” Asta o ştiu de la Martin Luther King Jr. şi cred că se aplică în orice situaţie mai grea din viaţă, fie că ai căzut un examen, ţi-ai pierdut serviciul sau ai pierdut pe cineva drag. Ţi-eşti dator în primul rând ţie să te ridici de jos , să te scuturi de praf şi să mergi mai departe.
Aşa că, deşi am crezut că fac un bine în acea dimineaţă de mai, am avut de câştigat mai ales eu, pentru că nu este nici un moment neprielnic pentru a ne aduce aminte de lucrurile care ne fac nu doar să "ne ducem crucea" mai uşor, ci să ne şi bucurăm de călătorie.