joi, 4 octombrie 2018

HAMLETESCU

La 400 de ani și ceva de la prima rostire pe o scenă a celebrei replici: ”e ceva putred în Danemarca”, vedem cum putreziciunea a cuprins întreaga planetă, iar în România pute a hoit din ce în ce mai tare.
Translatând povestea pe plai mioritic îl vedem pe Marcelluș Ionescu strâmbând afectat din nas și rostind pe un ton ușor efeminat: ”E ceva putred în România, dragă!” Și nu pot decât să-i dau dreptate. De ceva vreme ne pute cam orice.
Ne pute telemeaua românească. Cum dom'le să mai pui gura pe așa ceva? N-ai auzit de Brie, Roquefort, Bleu d'Auvergne sau Stilton?
Tocană de legume? Pute dacă nu-i rattatouille puțin graseiat, ca să ne franțuzim puțin.  
Sărbătorile tradiționale? Nah, put și alea a cârnați și afumătură, ce să căutăm noi acolo? Nu, mai bine ne sclifosim emancipându-ne chirițește pe la Halloween, Valentine's Day Party, S't Patrick și alte importuri care potrivesc ca nuca-n perete în cultura românească, dar pe care ne grăbim să le adoptăm din dorința de a fi ”cool”.
Puțea rău și sistemul de învățământ, așa că ne-am grăbit să-l reformăm, iar acum ca să ne furăm singuri căciula, pretindem nevinovați că e Chanel mirosul de mortăciune care ne izbește senzorii olfactivi din acea direcție.
Ce e mai trist e că, după ce ne-am bătut joc de țara asta, distrugând aproape tot din ce aveam, ne întoarcem în jur încă însetați de sânge și ne năpustim asupra a tot ceea ce mai însemna valoare, caracter, moral, pentru că, s-au învechit și put a mucegai.
Scăpați din comunism precum câinele din lanț, suntem dispuși să dăm orbește cu piciorul unui trecut în care poporul ăsta așa înapoiat cum îl văd unii a reușit, așa cum spunea și Arghezi ca ”din bube, mucegaiuri şi noroi” să nască ”frumuseţi şi preţuri noi.” Dacă nu mă credeți, vă invit să faceți o vizită scurtă la orice muzeu al satului din țară, sau la orice biserică sau mănăstire.
Însă tradiția pute, așa că la gunoi cu tot ce e tradițional sau natural. Noi oricum am ajuns la gradul acela de evouție în care putem redefini ceea ce ne înconjoară după bunul plac. Păi dacă putem face insule în mare, lacuri în pustiu, sau să producem noi energie prin te miri ce mijloace, de ce nu am putea modifica și mersul naturii de până acum? Ce, nu suntem noi niște mici dumnezei?
Uităm atât de ușor că peste toate astea plutește ca un nor replica prințului Hamletescu: ”A fi, sau a nu fi: aceasta-i întrebarea.” Și asta e tragic...


vineri, 28 septembrie 2018

QUID PRODEST?

De când s-a oficializat consultarea populară solicitată de către Coaliția pentru Familie, privesc consternat la valul de manipulări care străbate piața publică, online și offline. Desigur sunt exagerări și de o parte și de cealaltă, însă ce mă frapează este modul în care se pervertește orice adevăr pentru a-l transforma în argument. 
Se spune că Pilat din Pont ar fi trăit tot restul vieții de după întâlnirea cu Isus punându-și obsesiv întrebarea: ”Ce este adevărul?”. Filozofii de ieri și de astăzi speculează că adevărul este relativ și că el este o reflexie a percepțiilor și convingerilor noastre. Totuși sunt câteva adevăruri absolute, axiomatice, care nu pot fi distorsionate oricâtă trudă ar depune cel care vrea asta.
Unul dintre aceste adevăruri, legat strâns de dezbaterea în cauză, este acela că în cazul speciei umane viața poate lua naștere doar dintr-un ovul și un spermatozoid, lucru care implică întâlnirea dintre un bărbat și o femeie. Perpetuarea speciei, dacă e să ne rezumăm doar la acest aspect ține de acest moment. Desigur, progresul a dus și la posibilitatea fertilizării in vitro, dar asta nu schimbă cu nimic nevoia existenței celor doi participanți, în ecuația de mai sus.
Și totuși, de ce atâta vehemență în dezbaterea acestui referendum și a motivelor care au stat la baza inițierii lui? Cui folosește? Cine și ce  are de câștigat în urma validării sau a invalidării lui?
Este clar că și după validarea referendumului vor exista homosexuali, iar familia heterosexuală are în unele cazuri ”uscăturile ei”. Consfințirea prin constituție a căsătoriei heterosexuale nu va rezolva problema familiilor disfuncționale, la fel cum posibilitatea homosexualilor de a se căsători nu rezolvă problema lor , ba aduce în față următoarea redută a doleanțelor lor, și anume adopția în cadrul cuplurilor homosexuale.
Și atunci, de ce aș vota DA la referendum? Pentru că, desprinzându-mi privirea de pe acest subiect și privind imaginea de ansamblu, pot doar să constat că acest referendum este o bătălie dintr-un război purtat împotriva noastră, a tuturor. Slăbirea, și mai apoi distrugerea instituției familiei naturale, normale, este doar un punct dintr-o agendă care urmărește ceea ce romanii au cuprins în expresia ”divide et impera”. O societate prost educată, cu sănătatea șubredă, cu venituri aproape de limita subzistenței, dacă-și pierde și ultimele repere morale și sociale, se transformă într-o mare masă de manevră, obedientă și incapabilă în a reacționa.
Biblicul ”adevărul vă va face slobozi” răsună acum ca un vaiet de sirenă spre deșteptarea noastră. Ori la cunoașterea adevărului nu se poate ajunge decât prin educație, o sănătate trupească și morală, profund ancorată în spiritualitate.
#REZIST a fost la mare modă, așa că și eu am de gând să pun umărul la asanarea vieții mele și a românilor prin faptul că voi vota cu DA în această luptă pentru apărarea unei ultime redute din viața cetății. Și apoi voi vrea unreferendum fără penali, și bani alocați pentru spitale și școli, însă acum este momentul apărării familiei.
P.S. Sunt convins că dacă erau alocați din timp bani pentru educație și școli, nu ar fi fost acum nevoie să apărăm familia, pentru că o societate educată și sănătoasă nu ar fi pus problema distorsionării adevărului care stă la baza familiei.  

vineri, 11 mai 2018

LECŢII DE OCAZIE

De când sunt conducător auto nu cred ca am oprit să iau la ocazie pe cineva de mai mult de trei ori, şi asta la o socoată nu foarte exactă. Însă zilele trecute am simţit parcă un imbold să opresc pentru a ajuta pe cineva. La primul om care stătea cu mâna întinsă pe marginea şoselei ce leagă Haţegul de Caransebeş aveam viteză prea mare ca să pot opri, aşa că mi-am promis că la următorul sigur opresc. Zis şi făcut. Când am zărit în depărtare o mână întinsă stângaci de către un domn în vârstă, am tras pe dreapta şi l-am invitat în maşină.
Cei care mă cunosc mai îndeaproape ştiu că nu sunt neapărat un vorbăreţ, însă de data asta nici nu am apucat să spun prea multe lucruri, fiind asaltat de o avalanşă de destăinuiri ale pasagerului meu de ocazie. M-am rezumat la a-i asculta lamentaţiile şi a încuviinţa uneori ca dovadă că-l ascultam. Oricum bătrânelul nu a dat nici o clipă vreun semn că ar asculta ceea ce aş fi avut eu de spus, fiind probabil mulţumit că are cui să-şi deşarte sacul cu amărăciune.
Ascultându-i povestea m-a cuprins un sentiment cumplit de milă, atât la adresa situaţiei lui, cât şi pentru atitudinea pe care o manifesta el relativ la situaţia sa. Să vă povestesc pe scurt:
Domnul, aflat pe la vreo 70 de ani, era supărat nevoie mare că, de când i-a murit a doua soţie, cu care convieţuise 16 ani, era singur cuc, că nici un nepot nu mai dă doi bani pe el, şi că până şi fiul său nu mai are timp de el. Lucruri triste şi atunci când afli despre ele, darămite să le şi trăieşti pe propria piele. Însă lucruri si mai triste aveam să aflu mai pe urmă şi acestea eu unul le-am luat ca pe nişte lecţii pe care trebuie să le asimilez cât nu e poate prea târziu. Şi o să le iau sistematic, inginereşte, să le disec pentru binele meu şi al tău, cititorule:
1. "Am avut aşa o femeie bună, că în 16 ani nici măcar nu am fost nevoit să o lovesc vreodată". Săraca femeie! Ciudat mod de apreciere au unii soţi (se poate citi şi soţii). Mă întrebam după aceea dacă în tot acest timp soţia bătrânelului a auzit vreo apreciere legată măcar de cât de bună e mâncarea, sau cât de curat e prin casă, dacă a primit vreodată o floare, sau dacă a fost alintată în alte momente decât cele petrecute cu lumina stinsă. Poate că şi noi, prinşi câteodată în vâltoarea cotidianului uităm să facem gesturi sau să spunem vorbe prin care să-i arătăm celui de lângă noi cât de mult apreciem ceea ce face pentru noi (aici incluzând noi ca şi familie, întreg). Carpe diem a fost tradusă de prea multe ori prin a face ce vrei acum, că mâine nu mai poţi şi foarte rar prin "bucură-te astăzi de ceea ce ai, împreună cu cei cu care îţi împarţi viaţa, şi arată-le prin orice mijloace că te bucuri de prezenţa lor. Iubiţi-vă aproapele, ca pe voi înşivă! După, e prea târziu!
2. "Acum nu-mi dă nima' vreun blid de mâncare, nu-mi spală nima' hainele. Eu nu ştiu... " Ouch, aici intrăm pe un teritoriu puţin discutat, cel puţin între bărbaţi. Pentru că, vedeţi voi, testosteronul din noi ne împiedică să abordăm aceste aspecte care, într-o viziune majoritară (fetele, adăugaţi şi misogină, e voie), aparţin sexului slab. Recunosc, nici eu nu excelez în bucătărie, şi nici nu sunt vreo lumină a curăţeniei, însă de aici şi până la a răbda foamea şi a teroriza pe cei din jur cu mirosul hainelor nespălate e cale lungă. Modelarea acestor aptitudini ţine şi de cea dragă nouă, fie ea mamă, soţie sau fiică, dar şi de atârnarea temporară în cui a mândriei masculine. Până la urmă exerciţiul în aceste domenii nu doar că aduce un ajutor în casă, ci ne pregăteşte pentru neprevăzut. "O femeie înţeleaptă îşi zideşte casa..." Iar un bărbat înţelept ia lecţii de gătit de la ea (asta dacă nu cumva găteşte el mai bine).
3 "Mai am o singură lingură cu care mănânc, restul au mugurit acolo, nu am mai pus mâna pe ele de când a murit ea" Recunosc, la imaginea tacâmurilor "mugurite"(bănuiesc că e un regionalism pentru ruginite), mi-a venit să trag pe dreapta şi să-l dau jos pe moşneguţ. Pentru că o fi ok să-ţi plângi de milă, dar nu e ok să întinezi memoria celei pe care o plângi. „Dacă nu poți zbura, fugi. Dacă nu poți fugi, mergi. Dacă nu poți merge, târăște-te. Orice ai face, trebuie să mergi înainte.” Asta o ştiu de la Martin Luther King Jr. şi cred că se aplică în orice situaţie mai grea din viaţă, fie că ai căzut un examen, ţi-ai pierdut serviciul sau ai pierdut pe cineva drag. Ţi-eşti dator în primul rând ţie să te ridici de jos , să te scuturi de praf şi să mergi mai departe.
Aşa că, deşi am crezut că fac un bine în acea dimineaţă de mai, am avut de câştigat mai ales eu, pentru că nu este nici un moment neprielnic pentru a ne aduce aminte de lucrurile care ne fac nu doar să "ne ducem crucea" mai uşor, ci să ne şi bucurăm de călătorie.




vineri, 29 decembrie 2017

SFÂRȘIT ȘI ÎNCEPUT

Iată-ne la sfârșit de 2017, moment de analiză a ceea ce a reprezentat anul scurs pentru viața noastră, dar și un bun prilej de a ne stabili prioritățile pentru noul an ce stă să înceapă. ”An nou fericit!” este urarea cea mai des auzită în aceste zile, ca un laitmotiv, pentru că, nu-i așa, fericirea este unul dintre dezideratele omului zilelor noastre, fiind trecută chiar și în Declarația de independență a Statelor Unite.

Nu știu cum a fost 2017 pentru voi, însă pentru mine cumpăna dintre ani nu este singurul moment ”sfârșit/început”. Mutarea la Arad, după patru ani de Deva/Hațeg, nu a fost ușoară și am resimțit-o la fel cum simte un brad smuls din trupul muntelui și al pădurii liniștite și mutat apoi în jungla de beton a unui oraș, care n-o fi el cel mai mare din Romania, dar care forfotește într-o agitație perpetuă și obositoare. A fost un moment de sfârșit, urmat de un început plin de provocări, dezamăgiri și ispite, presărat ici colo cu câte o frântură de satisfacție profesională și câte un zâmbet de copil inocent.

În asemenea momente de bilanț, apare întrebarea: ”sunt fericit?”. Iar răspunsul și totodată îndemnul meu este acesta: fericirea nu este o stare, este o alegere. Aleg să nu alerg obsesiv spre fericirea standardizată de lumea din jurul meu, ci să culeg momentele de bucurie, de confort psihic și de vârf profesional și să le pun mereu deasupra clipelor de întuneric al spiritului. Aleg să mă bucur de timpul petrecut în sânul familiei, chiar dacă nu sunt întotdeauna cele mai liniștite momente (cine o cunoaște pe fiica mea știe despre ce vorbesc), însă cred că nu este fericire mai mare decât exprimarea iubirii în cercul restrâns al familiei. Toate celelalte or fi senzații, poate mai intense, poate mai pline de adrenalină, dar sunt efemere, pe când gesturile de iubire și tandrețe din familie se întipăresc adânc în memorie, mai adânc decât orice altceva.

Anul scurs trece în neființă împreună cu neîmplinirile și minusurile sale. Putem plânge de necaz, sau putem aduna toate acestea și să învățăm din ele, pentru a nu mai cădea în capcanele trecutului. La cumpăna dintre ani putem să privim înapoi cu mânie, sau putem privi înainte cu speranță și cu hotărâre. Desigur, nu avem controlul total al vieții noastre, însă putem alege să promovăm noi înșine ceea ce am vrea să vedem în jurul nostru, în familie și în societate, punând în mișcare acel efect de undă care să miște lucrurile în direcția bună, iar la sfârșitul lui 2018 să constatăm mulțumiți că nu anul a fost mai bun, ci noi am devenit o versiune mai bună a noastră.

Personal, mi-aș dori sănătate, putere de muncă și înțelepciune, dar mai presus de toate credință. Poate că tocmai asta lipsește poporului acestuia în aceste momente tulburi. Biblia ne spune că dacă am avea credință cât un bob de muștar am putea muta munții din loc. Ori, dacă am putea face din munte câmpie, nu am putea noi asana mocirla care băltește ciocoiește pe meleaguri mioritice? Nu am putea promova adevăratele valori care ar trebui să guverneze România? Munca cinstită, onestitatea, dreptatea, moralitatea or fi ele îngropate sub legi strâmbe, dar tot flori de preț sunt și e de datoria noastră să nu le lăsăm să piară.

Așa că, prieteni, lăsați 2017 să plece și pășiți în noul an cu dorința de a fi voi cea mai bună versiune a voastră, iar 2018 sigur va fi mai bun și mai plin de împliniri!


luni, 18 decembrie 2017

ŞI BĂRBAŢII PLÂNG, CÂTEODATĂ

Recunosc, sâmbătă seara nu am rezistat şi am vărsat câteva lacrimi, la finalul unei zile încărcate de informaţii şi senzaţii venite în avalanşă să alcătuiască un puzzle care, odată finalizat, nu putea să aibe alt rezultat decât lacrima scursă pe obraz.

"Istoria este scrisă de învingători" este un adevăr care iese la iveală repetitiv, dar care, atât timp cât stă ascuns, ne lasă pradă unei istorii mistificate care aruncă în derizoriu faptele unora, ridicând în slăvi totodată pe cei care o scriu. Sub influenţa unei educaţii dirijate de către măreţul conducător al marelui partid comunist, am crescut cu ideea că monarhia a fost o ciumă pentru acest popor, iar fratele mai mare de la răsărit a vindecat ţara de această boală cruntă.

Nu pot spune însă că l-am urât vreodată pe Mihai I, însă am negat tot timpul dreptul său de a-şi alătura numele "de România". Asumarea acestui nume mi se părea o îndrăzneală nejustificată.

Din fericire, din momentul deschiderii orizonturilor şi a accesului la informaţii, atitudinea mea s-a schimbat, mai ales odată cu trecerea de la "crede şi nu cerceta"-ul dictat în comunism până şi de către ateii proletcultişti, la biblicul "cercetaţi toate lucrurile, şi luaţi ce este bun". Nu am fost însă, şi nici nu sunt încă convins că "monarhia salvează România", dar asta e o altă discuţie, pe care promit că o voi aborda.

Am plâns pentru că am realizat lucrul cel mai trist care s-a întâmplat odată cu trecerea regelui Mihai în nefiinţă: odată cu el, s-a stins şi ultima scânteie de demnitate, onoare şi verticalitate din clasa conducătoare română. Chiar dacă nu a mai condus nimic de 70 de ani, Regele a fost, mai ales în perioada postdecembristă, un ambasador al României în lume, un nume care deschidea uşi si care prezenta o garanţie morală pe care nu am fost capabili să o exploatăm la maxim.

Am plâns pentru că nobleţea pe care o emana din fiecare gest, din modul în care vorbea, nu o regăsesc la aproape nici unul dintre cei care conduc în acest moment destinele ţării. Nu zic că nu s-ar găsi câteva excepţii, însă cloaca politică adunată în parlament şi guvern se află la ani lumină de Majestatea Sa, şi au dovedit-o încă o dată în cadrul ceremoniilor funerale.

Am plâns odată cu mulţi alţii care, dincolo de "exaltarea funerală" propovăduită la tv de către un filozof/politician, au văzut pe afetul de tun nu doar un rege mort, ci şi speranţa unei Românii decente, nobile şi verticale. 

Am plâns pentru că am realizat cu toţii, până şi copiii, că "Regele s-a dus şi am rămas cu comuniştii". Enunţul băiatului de 9-10 ani a venit ca o palmă după ceafă. "Deschideţi ochii, n-aţi scăpat de comunism!". Dacă privim la evoluţia eşichierului politic de după '89, vedem că aceiaşi oameni fac în permanenţă ceea ce comuniştii numeau "rotaţia cadrelor", sau cum spunea un grup umoristic:" la vremuri noi, tot noi".

Am plâns, dar după lacrimi a venit curând o întrebare, pe care o las ca încheiere: Ce facem? Bocim în continuare şi urmăm alaiul trepăduşilor politici care abia aşteaptă să transforme doliul în bairam, sau ne ridicăm în capul oaselor, scuturăm de pe noi colbul mediocrităţii şi ne aliniem pentru a lupta cu mocirla care stă să înglodeze tot ceea ce a rămas urmă de decenţă şi bun simţ în România?


joi, 3 august 2017

BOGUS ŞI CONTRAATACUL INADECVAŢILOR

Vă aduceţi aminte filmul "Bogus" cu Whoopi Goldberg, Gerard Depardieu şi dulceaţa aceea de copil Haley Joel Osment? Filmul în care francezul năsos joacă rolul prietenului imaginar al băieţelului rămas orfan, care ajunge în grija naşei sale neîncrezătoare. Ei bine Bogus înseamnă tocmai fals, ireal.

Vă întrebaţi presupun, ce legătură are asta cu partea a doua a titlului. Aveţi puţintică răbdare, vorba lui Trahanache, sunt pe cale să vă dezvălui intriga...

Deunăzi, într-un moment de relache, făceam o trecere în revistă a ceea ce e nou pe facebook. Dacă totul e "virtual" acum, îmi zic câteodată, ia să citim presa virtuală. Şi îmi cad ochii pe un "articol" în care autorul, în încercarea de a legitima cumva mişcarea LGBT(şi mai nou Q - asta încă nu ştiu de unde vine), foloseşte ceea ce în limbajul academic al microbiştilor se numeşte "focu' la ei". Adică un fel de "cea mai bună apărare e atacul", în încercarea disperată de a demonstra că ei sunt buni fiindcă ceilalţi greşesc profund. Şi "jurnalistul" scoate din "puţul gândirii" o remarcă, zice el ironică, la adresa celor care susţin valorile creştine. Pentru că, nu-i aşa, doar creştinii sunt homofobi şi intoleranţi, deoarece se ştie că tot restul lumii abia aşteaptă să îmbrăţişeze "noua normalitate" promovată în aceste vremuri? Ideea care străbate iluminator discursul dânsului este aceea că nu poţi purta un dialog coerent şi lămuritor cu cineva care are un "prieten imaginar". Idee care m-a pus pe gânduri, e adevărat, căci altfel nu butonam acum tastatura.

Întrebare: Câti dintre voi, care citiţi acum rândurile astea, L-aţi văzut vreodată faţă în faţă pe Isus, sau pe Dumnezeu? Vă aştept răspunsurile la comentarii, mai jos. Dacă da, fericiţilor, sunteţi tari! Eu unul nu I-am văzut. Citind Biblia, doar mi-I pot imagina oarecum. Asta înseamnă că tipul avea dreptate, sunt imaginari, nu-i aşa? Şi a mai zis un adevăr "avocatul acuzării": sunt prietenii mei. Însuşi Isus a spus asta în Ioan 15:15: "Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu." Asta presupunând că eşti credincios creştin, altfel nu se pune... 

Dar, de dragul discuţiei, să zicem că noi creştinii credem în Cineva care n-a existat şi nu există. Validează asta deviaţiile persoanelor apărate cu atâta ardoare în media zilelor noastre? Să presupunem că Isus nu a fost Fiu de Dumnezeu, ci doar un proroc aşa cum susţin evreii şi musulmanii, şi că s-a născut în familia lui Iosif şi a Mariei. Hopa! Nasol, nu-i aşa? Adică aşa cum se nasc toţi copiii, sau toţi puii în lumea asta, din împreunarea unui mascul cu o femelă? Păi să nu sară de un cot toţi lgbtq-riştii? Asta-i discriminare! Sau nu? O fi normalitate? Vai, te pomeneşti că până şi fiinţele lor august-progresiste au apărut pe lume în acelaşi mod învechit? 

Ce pierd din vedere inadecvaţii aceştia, este că dincolo de credinţă, de tradiţii sau de valori morale, perpetuarea speciei are la bază, cu mici excepţii, uniunea dintre un el şi o ea. Excepţiile fiind, pentru cei curioşi, animăluţele asexuate sau cele care se înmulţesc prin diviziune celulară. Ceea ce e mai dificil în cazul omului, care se vrea evoluat, sau mă rog, ultraevoluat, cum se consideră activiştii în cauză.

Revenind la film, lucrurile se aşează pe făgaşul bun atunci când personajul jucat de Whoopi Goldberg îl vede la rândul său pe Bogus. Tot aşa, cred că societatea actuală s-ar aşeza pe calea cea bună dacă ar întâlni cu adevărat prietenul meu imaginar, dar atât de real în acelaşi timp, Isus. Pentru că, doar cunoscând cu adevărat adevărul poţi deveni liber. Şi atunci ar dispărea şi disputele pe tema LGBTQ, pentru că nu ar mai fi o temă de disputat.




sâmbătă, 15 aprilie 2017

O SÂMBĂTĂ (NE)LINIŞTITĂ

Cântecul cocoşilor din acea dimineaţă de sâmbătă născu sentimente diverse printre locuitorii oraşului. În liniştea dată de faptul că era o zi de sărbătoare, cântecele guturale ale înaripatelor străpungeau văzduhul precum nişte cuţite.

În casa lui, Marele Preot se pregătea de slujbă. Pentru prima dată după mult timp dormise liniştit. Cel care îi crease atâtea nelinişti în ultima vreme, zăcea fără suflare într-un mormânt rece, păzit cu străşnicie de soldaţii Romei. Ordinea fusese restabilită. Nu-i păsa prea mult Marelui Preot de ordinea publică a stăpânirii romane, mai importantă era stabilitatea bisericească înstăpânită de-a lungul timpului. Deşi în sinea sa preotul recunoştea că multe din învăţăturile şi din faptele acelui tânăr nazarinean erau acoperite de Scriptură, nu putea accepta ca preoţimea să renunţe la privilegiile căpătate în timp. Însă, odată cu acel "s-a isprăvit" rostit cu voce stinsă pe cruce, status quo-ul fusese restabilit. Mai ales că în mintea conducătorilor bisericeşti orice urmă de îndoială fusese spulberată de disperarea din cuvintele rostite mai înainte de asta de către condamnat: "Dumnezeul meu pentru ce m-Ai părăsit!". Era clar că nu era ceea ce pretinsese. Dar dacă?... o urmă de îndoială străbătu mintea Marelui Preot. Trimise după slujitorul său credincios şi-l însărcină să verifice dacă totul este în regulă la mormântul nazarineanului. 

Într-o căsuţă de la marginea cetăţii, Petru îşi astupase urechile cu podurile palmelor şi plângea încontinuu. Nu mai suporta să audă cocoşii cântând, şi dacă ar fi fost după el ar fi exterminat toţi pintenaţii din Israel. Mai mult decât ura sunetul acela, se ura pe sine însuşi şi slăbiciunea de care dăduse dovadă. La câteva ceasuri după ce îşi afirmase dragostea faţă de Învăţător, nu doar că nu fusese alături de el în rugăciune în grădină, ba mai mult se lepădase de orice asociere cu El. În loc să-I fie alături, aşa cum îi fusese în ultimii ani, fugise şi se ascunsese ca un şobolan. Iar acum, blestemaţii ăia de cocoşi îi reaminteau în fiecare dimineaţă cine era: un laş şi un trădător nemernic.

Guvernatorul roman ieşi pe pridvorul palatului său şi trase adânc aer în piept. Era linişte în cetate, iar el tocmai pentru asta fusese trimis de la Roma, să menţină liniştea. Nu dormise prea bine, pentru că de la întâlnirea cu acel Isus îl frământa mereu o întrebare: "Ce este adevărul?". Îl tulburase nespus acea întâlnire. Nu înţelegea ce anume putuse face acel tinerel cu privirea blândă ca să-i învrăjbească aşa pe preoţi. Deşi nu-i găsise nici o vină, trebuise să cedeze, mai mult din pricina ameninţărilor preoţimii cum că poporul se va revolta dacă acel Isus nu va muri. Nu-i păsa lui prea tare de afacerile acelor preoţi şi era convins că soldaţii săi ar fi fost în stare să înnăbuşe orice revoltă, însă nu dorea ca la Roma să se audă de aşa ceva. Acum totul se liniştise, mai trebuia doar să se asigure că trece şi Duminica fără incidente, aşa că trimise ordin ca doi soldaţi odihniţi să fie trimişi la mormântul nazarineanului pentru a-i înlocui pe cei de acolo.

La cealaltă margine a Ierusalimului, nişte femei puneau la cale, printre suspine, planul pentru a doua zi. Trebuia să cumpere miresme şi cele necesare pentru îngrijirea celui mort, însă cea mai mare problemă a lor era că nu vor putea să mişte piatra care închidea mormântul.

Satan era în plină petrecere. Ceea ce nu reuşise el în pustie făcuseră preoţii, care din slujitori ai lui Dumnezeu ajunseseră, cu voie sau fără să-i slujească lui. Victoria tocmai obţinută îl făcea mai încrezător în puterile lui malefice. Fiul lui Dumnezeu zăcea mort şi îngropat, dus la moarte de însuşi poporul ales. 

La mormânt era linişte. Soldaţii picoteau la umbra unui smochin, aruncând din când în când câte o privire spre piatra imensă ce acoperea mormântul. Nu pricepeau ei prea bine de ce trebuie să păzească acel loc, însă îşi spuneau că ştie el centurionul de ce i-a pus acolo. Dincolo de piatră, Omul Isus îşi dormea somnul, răpus de către patimile suferite. Însă mai mult de suferinţele trupeşti, îl duruse sarcina grea pe care o purtase pe cruce, căci nu e uşor să porţi pe umeri păcatul unei lumi întregi. Ştia însă că Împărăţia pe care o propovăduise îşi răsădise seminţele în inimile celor care l-au însoţit, şi că o seminţie aleasă va împânzi pământul în urma suferinţei sale.

"Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod. (Ioan.12:24)"

Însă cocoşii aveau să cânte şi a doua zi! Femeile aveau să meargă la un mormânt gol şi speranţa unei lumi întregi avea să renască! Hristos a înviat!