miercuri, 11 decembrie 2013

VISEZ LA UN CRĂCIUN ALB

E 11 Decembrie și în orașul care m-a adoptat nu e pic de zăpadă. La ceva distanță vârfurile semețe ale Retezatului și-au îmbrăcat deja căciulile de nea de un alb strălucitor. Prin magazine se aud colinde și cântece de Crăciun. Și dintr-o dată mă trezesc că am același sentiment cu Bing Crosby care visează etern (în limba lui bineînțeles) la un Crăciun alb.

Chiar, imaginați-vă vă rog cum ar fi un Crăciun în care să cadă atâta zăpadă încât drumurile să fie blocate și magazinele închise, astfel încât lumea să stea în case și să-și petreacă zilele acestea pline de lumină împreună cu familia și nu la shopping. Să cânte colinde, nu să le asculte prin gări, centre comerciale sau la radio-ul din mașină. Blocați în căminul lor să aibă un timp în care să fie împreună cu familia și să treacă în altă viteză, de la goana cotidiană la pacea și liniștea unor sărbători care înseamnă pace, liniște și speranță, nu alergare după cadouri și mâncare, sărbători în care lumina adevărată nu e dată sau substituită de luminițele care umplu vitrinele și străzile.

Un alt motiv de a-mi dori zăpada este acela că s-ar schimba radical aspectul dezolant al naturii prin care toamna a trecut ca o vijelie, dezbrăcând-o parcă de hainele frumoase ale verii și lăsând-o goală și zgribulită în bătaia crivățului nemilos. Mi-ar plăcea ca mantia albă a zăpezii să îmbrace trupul golaș al ținuturilor și albul ei imaculat să sporească lumina. Așa, sub protecția hainei de omăt, natura se poate odihni și își poate aduna forțele pentru a-și îmbrăca la vremea potrivită rochița verde crud a primăverii.

În final, un ultim gând, o dorință pusă înaintea adevăratei Sărbători: Nașterea Celui ce aduce Speranța în sufletele noastre. Aș vrea un Crăciun alb pentru a ne putea și noi inspira și poate ne înălbim și noi sufletele și cugetele pentru a intra în noul an mai curați și mai buni. Și aș mai dori ca bunătatea și neprihănirea albă a omătului să ne țină pe tot parcursul anului, transformându-se din albul zăpezii în srălucirea petalelor de ghiocei ai primăverii, în unduirea lanurilor de romaniță vara și în eleganța albă a crizantemelor toamna. Căci bunătatea nu aste condiționată de sezonul sărbătorilor ci ar trebui să fie permanentă.

În concluzie, vă doresc și îmi doresc un Crăciun cât mai alb și un an nou imaculat. 


vineri, 22 noiembrie 2013

TERAPIE

Am beneficiat zilele trecute de o ședință de terapie pentru suflet și minte. Profitând de un moment mai liniștit al vieții, am asistat la un concert al maestrului Tudor Gheorghe. Versurile lui Mircea Micu (arădean de-al meu) și Grigore Vieru (cel mai român dintre poeții basarabeni) puse magistral pe muzică și interpretate de un gigant al artei românești au făcut pe rând sala să râdă și să plângă, au acționat precum un balsam, acel catharsis căutat de vechii greci ca și un tratament medical de purificare a sufletului. După două ore de artă adevărată am plecat din sala de spectacole mai tânăr parcă, mai bucuros cu siguranță și mai plin de speranță. Nu totul e putred în Romania, încă mai licărește lumina unei lumi curate, în care personajele care colcăie în viața publică și prin mass-media, nu-și găsesc deloc sensul.
Trist este faptul că aceste evenimente nu-și găsesc locul în spații mai generoase, unde ar putea intra un public mai numeros, dar aici probabil că-și face simțită prezența cealaltă față a monedei. Influențat de pseudo-arta promovată tot mai intens în media, românul preferă confortul fotoliului așezat în fața micului ecran (apropo, nu știu de ce încă i se mai spune așa, în epoca diagonalelor de la 82 de centimetri în sus) unde ceea ce vede îi moleșește creierul pentru un somn mai ușor.
Legat de somn, aici am dezvoltat o altă teorie. Într-un discurs ținut la Casa Albă, pe care vă recomand să-l urmăriți aici, Ben Carson face o afirmatie: ”Când educi pe cineva, îl eliberezi”. Această afirmație, legată de o altă expresie celebră și anume: ”Somnul națiunii naște monștri” mă fac să fiu tot mai convins că o națiune cu o educație precară și cu un grad de cultură la limita umanului, este mult mai ușor de condus de către ”monștrii” născuți din somnul unui popor tot mai adormit. Parcă nu degeaba imnul național este ”Deșteaptă-te române”, generația celor ce l-au compus la 1848 fiind o generație școlită și în consecință însetată de libertate.
Ca sprijin în teoria mea vine chiar politica adoptată de cei care au condus Romania în ultimii ani. Cele mai vitregite domenii din punct de vedere al susținerii financiare și al politicilor manageriale adoptate sunt învățământul și cultura. Q.E.D.
Nu știu cine a născocit proverbul care spune că ”decât o armată de lei condusă de un măgar, mai bine o armată de măgari condusă de un leu”, probabil un politician, însă vă asigur că dacă am fi o armată de lei cu adevărat, am fi capabili să punem în fruntea noastră tot un leu, iar măgarii ar fi puși la locul lor.
Însă pentru a deveni lei avem nevoie de ”terapie”. Și această terapie ne este mult mai la îndemână decât credem. O carte reprezintă cea mai accesibilă fereastră către libertate. Prin ea putem evada din cotidianul sufocant, transpunându-ne în pielea personajelor. Fiecare carte citită este o cărămidă pusă la treptele ce ne vor ajuta să trecem ”dincolo”. O muzică de calitate poate înălța sufletul mult mai sus decât o pot face ” furnicăturile ” manelelor sau muzicii comerciale care răsună pe toate posturile de radio. Ține de noi să alegem și să ne adunăm forțele pentru a nu cădea pradă facilului și mediocrului.


marți, 5 noiembrie 2013

EU

E atât de simplu: persoana întâi singular. Eu. Ce vrei mai mult? Nu ți-e bine așa? Oo și cât de bine e. Totul se  învârte în jurul persoanei tale, totul are de-a face cu tine. E simplu să spui: ”problema mea”, ”lucrul meu”, ”bucuria mea”, ”jobul meu”. Și... gata, cercul se închide și ai confortul că ești în globul tău de sticlă și nimeni nu-ți strică liniștea.

Ai tot acest confort știind că poți folosi toate celelalte forme de conjugare, mai puțin una (veți vedea voi care), pentru a te absolvi: ”tu ești de vină”, ”el (ea) n-a făcut ce trebuia”, ”voi mă deranjați”, ”ei (ele) au greșit”. Dacă ești o persoană binecrescută poți folosi relativ ușor persoana întâi singular și pentru a recunoaște când ești în culpă: ”eu am greșit”, ”e vina mea”.

Însă a mai rămas o declinare, poate cea mai grea dintre toate: noi. Cât e de greu de acceptat acest noi, cât de tare ne atinge în ego-ul nostru. Parcă e atât de intruziv, uneori precum un ghimpe în coastă. E atât de greu să împarți, fie ele răspunderi sau beneficii. Simți că vine cineva și izbește cu barosul în globul tău de sticlă, făcând țăndări oaza ta de confort.

Tocmai de aceea rezistăm din răsputeri nevoii de ”noi”, deși de mici copii am învățat că ”unirea face puterea” și ”unde-s doi puterea crește”. Ne complacem cât putem cu zona de confort a eu-lui, chiar dacă uneori ne simțim slabi, în loc să ne tragem din răsputeri seva plină de putere a unui noi care doar pare că e dificil de păstrat în viață.

Și în plus de asta, chiar și bucuriile sau tristețile se simt altfel. Bucuria parcă nu e așa intensă atunci când nu vezi râsul de pe fața partenerului, la fel cum greutatea unei supărări pare că se ridică la atingerea unei mângâieri sau a unei vorbe bune. 

Așa că eu vă întreb: Ce facem noi?

miercuri, 30 octombrie 2013

OMUL SFINȚEȘTE LOCUL

O bună bucată de vreme am crezut cu tărie că România este un ținut binecuvântat de Dumnezeu. Credință născută și alimentată de pe băncile școlii, crescută din seva descrierilor lui Vlahuță sau Sadoveanu. ”Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai...” sună mirific și ani buni la rând m-am simțit altfel, mai mândru, parcă mai bogat decât ”ceilalți”, străinii care erau lipsiți de așa minunății.

Ei bine, ultimele luni din viață mi-au servit drept lecție! Am învățat că Dumnezeu a lăsat binecuvântare peste tot prin lume, și că ține de noi să beneficiem de aceste lucruri și să scoatem maximum din ceea ce am primit. Degeaba avem locuri frumoase, adevărate minuni ale naturii, dacă doar pasărea în zbor ajunge să le vadă. 

Am vizitat de curând o țară care nu s-a sfiit să investească în drumuri, croind șosele prin aer pentru a lega munții, pe care apoi i-a străpuns cu tuneluri mai lungi sau mai scurte, totul pentru a canaliza fluxul de turiști spre ”fabrica de bani” de pe litoral. Un litoral stâncos, lipsit de minunatul nisip fin de care beneficiază țărmul românesc, dar amenajat astfel încât orice zonă să fie folosită la maxium de către vizitatori. Am văzut turismul pus la punct atât de bine încât intreaga regiune trăiește regește de pe urma lui, de la marile lanțuri hoteliere, până la micii meșteșugari, agricultori sau pescari.

Croația, căci despre ea este vorba, a știut să profite la maximum de bogățiile pe care le are și chiar dacă a trecut printr-un război crunt nu de multă vreme a recuperat în timp record și stă cu fruntea sus și, ca să fiu puțin materialist, cu buzunarul plin. Lăsând la o parte exoticul livezilor de măslini, smochinii plini de fructe sau rodiile in pârg, rămâi încântat de cât de bine se învârt rotițele mecanismului, și nu te miri deloc de faptul că toată lumea zâmbește. Ca să fiu oarecum răutăcios e ușor să zâmbească, doar banii tăi rămân la ei, însă chiar merită toți banii.

Apoi, urcând înspre nord, spre Austria, am traversat o altă țară minunată: Slovenia. E adevărat că am văzut doar ceea ce ne-a permis autostrada(ei chiar au așa ceva), însă singurul cuvânt care cuprinde ce am văzut e WOW (sau UAU pentru cei mai patrioți). Pe lângă casele tipice mai degrabă Austriei am fost uimit de unghiurile drepte ale holdelor, de alinierea perfectă a rândurilor de viță de vie de pe dealuri, de aspectul de masă de biliard al pășunilor alpine.

O să las deocamdată Austria, și o să mă limitez la cele două țări foste iugoslave. Chiar dacă pe vremea lagărului comunist au beneficiat de o politică oarecum mai lejeră, prezumtivul lor avantaj față de România a fost șters de anii tulburi de conflicte interetnice care au dus la ruperea lor din federația iugoslavă. Așadar, ferită de asemenea vremuri, România putea fi cu câțiva ani în fața acestora. Însă...

Nu știu care sunt cauzele: clasa politică slabă, influențele mai marilor lumii, sau acel spirit de ”lasă-mă să te las” care ni se atribuie poate pe bună dreptate, însă concluzia mea după toate cele văzute este: Dumnezeu binecuvântează, dar omul sfințește locul!

luni, 10 iunie 2013

TREI CUVINTE-SFATURI

Știu că pentru mulți rândurile care vor urma vor părea ”banalități” sau ”lucruri deja știute”, însă chiar dacă o singură persoană are de învățat din mica mea ”teorie” atunci scopul meu este atins. Nu pretind că am o vastă experiență sau vreo calificare în domeniul relațiilor interumane, însă în această perioadă de auto-descoperire am învățat trei reguli de bază în construcția unei relații, de orice fel ar fi ea: de iubire, socială sau de afaceri. Le-am rezumat la trei cuvinte, poate că mai sunt și altele, dacă le știți vă rog sa le împărtășiți cu mine.

1. Privește
Privește cu atenție și nu îți opri privirea doar la ”ambalaj”. De multe ori conținutul nu reflectă ceea ce vezi la o primă privire. Încearcă să pătrunzi miezul, să înțelegi esența persoanei, a situației, să vezi contextul, fără a te limita la a privi de pe margine, la a judeca sumar, după înfățișare. Nu culoarea pielii, sau hainele purtate, nu etnia sau mediul din care provine definesc o persoană. Privește-i atitudinea, modul în care se poartă cu alții sau cu tine și...

2. Ascultă
Ascultarea este o altă calitate a unui partener. Ascultă ceea ce are de spus cel din fața ta. Ascultă-l chiar dacă problemele lui ți se par minore. Nu știi cât de bine îi face cuiva (deși ai trecut și tu prin asta cândva) atunci când își poate vărsa năduful. Și, cine știe, poate că te vei regăsi în problema lui și chiar dacă tu nu ai o soluție la speța în cauză, puteți căuta împreună. Ascultă mereu, astfel vei învăța mereu. Poate că vei învăța lucruri noi, sau poate că vei învăța doar că și alții trec prin locuri pe unde ai trecut tu cândva, sau poate treci chiar acum. așa că ascultă și caută să te faci ascultat. Și în vreme ce faci asta...

3. Taci
”Tăcerea e ca mierea”. Adevărat. Să știi să taci la vremea potrivită este o virtute pe care trebuie să o dobândești dacă vrei să construiești în loc să dărâmi. Vorbele spuse fără a fi trecute prin filtrul gândirii pot avea efect devastator, așa că mai bine mușcă-ți limba decât să lovești în cel din fața ta cu niște cuvinte nelalocul lor. Dar, dacă ai într-adevăr soluția problemei, sau cuvinte de alinare, de îmbărbătare, nu ține în tine. Dă drumul cuvintelor. Acestea pot fi balsam, pot aduce un zâmbet mult dorit, mult așteptat. Dar chiar şi atunci când alegi să vorbeşti, cântăreşte bine ceea ce vrei să spui, alege cu atenţie cuvintele, astfel încât să construieşti în loc să dărâmi.

Dar,....
să nu uităm că avem aceste trei lucruri deja predate și puse în practică de Cineva care a trăit ca noi, printre noi și pentru noi.

A știut să privească dincolo de aparențe, în inima omului, în sufletul cel mai apăsat și mai neînsemnat. A știut să asculte de la cei mai mici dintre noi, copilașii, până la cei mai de seamă ai vremii Sale.... și în cele din urmă să tacă precum un Miel dus la junghiere.

Cred cu toată tăria că e o luptă aplicarea celor ”trei lucruri” în viața noastră; dar la fel de mult cred că este posibil. Vă spun asta pentru că am trăit să văd schimbarea mea, am trăit pe pielea mea ascultarea când nu o doream și ştiu cât de greu a fost să tac, atunci când aveam dreptate, dar nu era deloc momentul potrivit să spun ceva. De ce? Pentru că nu ar fi ajutat, ci dimpotrivă ar fi dărâmat cărămizi zidite cu trudă. Şi, după multă vreme, se vedea ceva construit.

Rămâne la îndemâna noastră să luăm atitudine....

UPDATE: cineva a mai adăugat poate fără să vrea alte patru cuvinte, nu mai puţin importante, citez:
"1.IUBESTE...ca sa ii poti iubi pe altii, trebuie sa incepi cu tine insuti
 2. IARTA si la randu-ti cere iertare
 3. ZAMBESTE sau, si mai bine ...RAZI cu toata fiinta. Nu de durerea celor din jur sau din aroganta, ci ca un pas spre vindecare

 4. IERTARE imi cer pentru vorbe necugetate si nepriceperea de a pune o ordine intre cuvinte"

imagine (c): http://www.pxleyes.com/blog

joi, 9 mai 2013

CE AI PRIMIT TU DE PAȘTE?

Dincolo de clișeele devenite clasice, precum: "să avem cele cuvenite pe masă de sărbători", "să fim mai buni de Paște" sau "Fie ca sărbătoarea...", clișee care ajung să satureze piața în prag de sărbătoare, mai apare o întrebare: "Ce ai primit tu de Paște?". Pusă de adulți copiilor, de copii între ei sau chiar de adulți unul altuia, de cele mai multe ori se scrie și se citește: "Ce ți-a adus Iepurașul ?"

Eu însă întreb: "Ce ai primit tu de Paște ?" Ai primit jucării, dulciuri, fructe, un gadget sau un accesoriu mult dorit? Sau, dacă punga "Iepurașului" a fost mai largă, o mașină sau o bijuterie scumpă? Așa-i că te simți mai bine? Îți râde inima la strălucirea cadourilor primite și la masa plină de bunătățuri, nu-i așa? Ce mai contează că mâine o iei de la capăt în lumea ta plină de întuneric şi supărări...

Sau ai primit mult mai mult de atât, mai mult decât lucruri mărunte, bucurii ale unei lumi dominate de spiritul comercial. Ai primit cumva Lumina? Ai înţeles că Adevărul acestei sărbători constă în salvarea ta, prin suprema jertfă, că prin moartea Fiului ţi-au murit păcatele, pentru ca mai apoi, conştientizând acest fapt, să poţi renaşte curat şi neprihănit? Fericitule! Ai primit cel mai de preţ cadou! Ai primit în dar Bucuria de a şti că eşti iubit cu o dragoste atât de mare încât te simţi copleşit. 

Trecerea de la bucuriile mărunte ale "Iepuraşului" comercial la Bucuria Luminii se aseamană mult cu momentul răsturnării meselor zarafilor în templu. Chiar dacă bucuria primirii unui cadou e de necontestat, ea nu poate şi nu trebuie să umbrească adevărata Bucurie a Paştelui.


joi, 21 martie 2013

CREAȚIE SAU EVOLUȚIE? (OUL SAU GĂINA?)

MOTTO: „Dacă nu poți zbura, atunci aleargă, dacă nu poți alerga, 
atunci mergi, dacă nu poți   merge,atunci târăște-te,
 dar orice ai face, trebuie să mergi înainte.” 
Martin Luther King Jr.

Pentru a explica viața în acest univers în general, pe acest Pământ în special, s-au dezvoltat două direcții principale de gândire: Creaționismul și Evoluționismul. N-o să intru în detalii în legătura cu ele, mai multe veți găsi despre asta aici.
 
Foarte pe scurt, prima teorie spune că Dumnezeu a creat lumea așa cum e ea, iar a doua susține că Big-Bangul a fost la originea tuturor lucrurilor, ceea ce există acum fiind rezultatul a miliarde de ani de evoluție. Fiecare teorie are adepții săi, care vin cu argumentele lor să își susțină crezul. Nu sunt atât de învățat încât să intru într-o dispută argumentată cu oricare dintre părți, eu o să-mi spun doar părerea proprie, însă aștept și reacțiile voastre. 

Știu că avansul științei din ultimele secole pare să încline balanța înspre evoluționism cu tot felul de argumente și descoperiri, însă are în ochii mei cel puțin două mari lipsuri: 1. nu are o explicație pentru ce exista înainte de Big-Bang, si 2. nu mă încântă foarte tare ideea de a fi rudă (nici chiar îndepărtată) a maimuțelor (chiar dacă recunosc că știu câteva personaje care dau semne clare că ar fi).

Pe de altă parte, îmi surâde ideea de a fi făcut după chipul și asemănarea unui Dumnezeu măreț, care are totul sub control, și care în marea Sa iubire pentru creația Lui ne-a oferit, dându-ne posibilitatea de a alege dacă dorim sau nu, șansa de a moșteni viața veșnică (Ioan.3:16). Asta nu mă face să consider că, fiind făcut asemeni Lui, treaba mea pe Pământ este terminată, iar eu trebuie să mă limitez la a fi "cuminte". Chiar dacă îmbrățișez pe deplin teoria Creației, nu trebuie să mă culc pe o ureche și să neg puterea evoluției; căci, făcând tot ce ține de mine pentru a evolua în orice plan, fie el profesional, artistic sau spiritual, nu mă îndepărtez de Creator, ci mă apropii de El, de perfecțiunea Lui.

Așa că, adepți ai evoluției sau a creației, nu vă mărginiți la a afirma crezul vostru, și ascultați de vorbele unui om înțelept. Nu eu, preaumilul vostru amic, ci Martin Luther King Jr. al cărui citat stă ca motto în fruntea postării mele de azi.
imagine preluată de pe http://www.descopera.ro

luni, 18 martie 2013

SAVUREAZĂ CĂLĂTORIA (ENJOY THE RIDE)

Imaginează-ți că te afli într-un compartiment de tren, iar toate locurile sunt ocupate. Sigur, unul sau doi dintre călători îți sunt rude sau cunoscuți, dar pe ceilalți nu-i știi. Schimbați doar câteva vorbe, de complezență mai mult, în rest încerci să pari ocupat, pentru a fi cât mai puțin deranjat. Totuși nu te poți detașa, din cauza zumzetului vocilor lor, care se suprapune peste glasul roților de tren. Ba mai mult, din când în când ușa compartimentului este dată la o parte și câte un călător își vâră capul pentru a vedea dacă nu mai are și el loc lângă voi.

Când trenul oprește într-o stație, iar unii călători coboară, crezi că în sfârșit va fi liniște. Dar în locul lor apar alți pasageri care vin cu noi povești, astfel încât zumzetul se reia, ba parcă se intensifică. Mai apare și Controlorul, pentru a vedea cine a mai urcat și te mai agasează și el cu întrebările lui, ba chiar cu interesul lui de a fi sigur că totul este în regulă cu voiajorii proaspăt urcați.

Închizi înciudat ochii, parcă dorind să-i faci să dispară din peisaj. Ei au grijă să te facă să revii în actualitate cu glumele și poveștile lor, pe care tu nu le guști deloc. Încerci să ieși pe hol, însă ești izbit în față de norul de fum de țigară și de hărmălaia de afară, așa că revii la locul tău, cu gândurile tale.

La un moment dat este anunțată destinația ta și te pregătești să cobori, spunându-ți că a fost o călătorie urâtă, însă chiar în acel moment privirea îți alunecă pe fereastra vagonului și poposește asupra peisajului de afară. Brusc constați frumusețea naturii prin care Omul a croit drumul de fier și realizezi că pe mai tot parcursul călătoriei, cei din jurul tău nu făcuseră altceva decât să vorbească, după puterile și capacitățile lor despre acest drum și frumusețea lui.

Te cuprinde tristețea atunci când realizezi că dacă ai fi fost mai atent, dacă ai fi ascultat și dacă ai fi deschis ochii să privești în jur, călătoria asta atât de anostă ar fi avut o altă desfășurare și te-ai fi putut bucura de ea pe deplin. Ai vrea parcă să-ți amâni coborârea, pentru a te înfrupta mai departe din această senzație, însă Controlorul te avertizează cu glas aspru că aici trebuie să cobori, atât ți-a fost dat să călătorești.

Suntem toți călători prin viață, și ține de noi să ne facem călătoria cât mai plăcută, pentru a ajunge la destinație într-o stare de bucurie interioară, pentru a putea spune cu mâna pe inimă că a fost o călătorie pe cinste, care a meritat făcută. Pentru asta însă trebuie să știm să ascultăm, să privim în jur, să știm când să tăcem si când să vorbim, când să dăm și când să primim sfaturi, cum să dăruim și cum sa primim daruri. Dar mai ales cum să iubim și cum să acceptăm iubirea, de orice fel ar fi ea.

Pentru că, la urma urmelor, iubirea pe care o împarți în jurul tău poate lumina viața ta și viața celor cu care îți petreci drumul pe acest pământ.

imagine preluată de pe airfieldfilms.com

duminică, 27 ianuarie 2013

CERCUL

Cercul, atât de cunoscut nouă din fragedă pruncie în diferitele sale forme de manifestare (roata, soarele, cercul de gimnastică sau chiar străvechiul cerc pe care-l conduceam pe uliţă cu ajutorul unui băţ), reprezintă o formă geometrică apropiată de perfecţiune. Poate doar sfera să-i întreacă apropierea de absolut, însă şi sfera nu este altceva decât rotirea unui cerc în jurul diametrului propriu.

Poate de aceea, cercul are un rol important şi în viaţa noastră. De multe ori ne trezim, vrând-nevrând, că ne întoarcem de unde am pornit şi constatăm că "am închis cercul". Şi chiar dacă nu întotdeauna această închidere de cerc ne aduce bucurii, de cele mai multe ori ceea ce simţim este uşurare. Ne face bine să ştim că am mai rezolvat o problemă, am mai încheiat un capitol şi ne putem vedea liniştiţi de mersul nostru prin viaţă, gata să deschidem noi capitole, să desenăm alte cercuri.

Chiar dacă efemeritatea existenţei noastre face ca aceste cercuri să pară mai degrabă a fi desenate pe nisipul unei plaje, e bine să căutăm să închidem fiecare cerc în parte, sau, dacă suntem încă în plin proces de desenare al unui cerc, măcar să-l desenăm apăsat, cu grijă să nu-l stricăm, să nu-i deformăm trăsătura perfectă.

De aceea nu lăsaţi nici o situaţie de ceartă sau supărare fără să încercaţi măcar o rezolvare, o închidere a cercului. Rănile deschise nu fac bine nimănui, nici celui rănit, nici celui care a rănit. Încercaţi măcar să le oblojiţi, vindecarea vine cu timpul. Întâmplările fericite din viaţă au tendinţa să se petreacă de la sine, atâta vreme cât avem noi grijă să le îndrumăm pe calea potrivită, pentru a nu se transforma în răni.

duminică, 13 ianuarie 2013

REVOLUŢIE

REVOLÚŢIE, revoluţii, s.f.I.1.(Fil.) Ansamblul transformărilor calitative profunde care cuprind fie un sistem în întregime, fie unul sau mai multe subsisteme ale acestuia.
Recunosc cu oarecare ruşine că nu am participat la Revoluţia din 1989. Eram un copil fricos, care abia avea puterea să se bucure de căderea regimului, dar care prefera să stea pe margine şi să privească. De aceea am o deosebită admiraţie pentru cei care au participat la ea şi un profund respect pentru martirii ei.
Acum am fost pus în faţa unei noi revoluţii şi nu am mai putut sta deoparte. E adevărat că e o revoluţie "de catifea", nonviolentă, însă una care mai ales în societatea de astăzi necesită aproape la fel de mult curaj şi determinare.
O revoluţie online, iniţiată de un om deosebit, la care n-am putut sa nu mă alătur. Şi asta pentru că am constatat că nobilul ideal al acestei mişcări îmi cade la ţanc, mai ales în acest moment al vieţii. Un moment în care îmi reaşez priorităţile şi viaţa.
Ideea e simplă şi asta o face cu atât mai valoroasă. Obiectivele ei, reunite sub sloganul " Revoluţia aprecierii" sunt doar două, dar sunt suficiente: 
Apreciem în fiecare zi cel puţin o persoană! 
  • Ajutăm în fiecare zi o persoană să vadă că este valoroasă!
Dacă stau să mă gândesc, facem acest lucru atât de rar încât în primă fază stăm pe gânduri dacă să ne înrolăm la o astfel de revoluţie. Apoi, analizând puţin, ne dăm seama că nu e aşa greu să găsim în jurul nostru persoane care într-un moment sau altul al vieţii noastre şi-au pus amprenta asupra creşterii noastre ca oameni şi care merită din plin aprecierea noastră. Şi nu merită doar un mulţumesc firav, ci chiar o declaraţie publică a recunoştinţei noastre. Actul de a face publică o asemenea recunostinţă îi creşte valoarea mai ales datorită puterii exemplului. Ajută mult să vezi că oamenii sunt buni şi dispuşi să ajute sau să-ţi influenţeze viaţa, uneori doar prin gesturi sau vorbe care lor li se par normale, banale, dar care înseamnă enorm pentru tine. 
Mie unul mi s-a întâmplat să constat după mult timp că un lucru care mi se părea obositor şi inoportun la momentul acela, în timp m-a făcut să fiu mai bun, să cresc în plan profesional sau personal. Şi recunosc că-mi face un mare bine faptul că o pot recunoaşte şi pot proclama asta public. Mulţumirea pe care o simt faţă de aceste persoane este dublată de satisfacţia că pot face asta, chiar dacă persoana respectivă recepţionează sau nu mesajul meu. Dacă o face sunt cu atât mai mulţumit şi mulţumitor.
Apropo: voi aveţi cui mulţumi astăzi?


imagine preluată de pe http://www.facebook.com/LoveLikeJesus

luni, 7 ianuarie 2013

RALIUL VIEŢII

Cred că aţi văzut măcar o dată imagini filmate dintr-o maşină care participă la campionatul modial de raliuri. Aţi văzut desigur agitaţia continuă ce are loc în timpul cursei, tensiunea şi adrenalina aproape palpabile. Toate acestea se petrec în timp ce maşina pare că înghite flămândă kilometrii de drum, iar peisajul se estompează până ce se transformă într-o perdea blurată de culori pastelate.

Nu am o experienţă bogată în viaţa dusă în doi, însă o văd oarecum asemănătoare. Colaborarea dintre cei doi implicaţi trebuie să se apropie de cea dintre pilot şi copilot.

Unul are datoria să ştie drumul de urmat, cu urcuşurile şi coborâşurile lui, cu schimbări de direcţie mai largi sau mai bruşte, să ştie în permanenţă viteza optimă precum şi check-point-urile care trebuie neapărat bifate de-a lungul drumului. 

Celălalt are datoria, la fel de importantă, de a fi cu toate simţurile active şi de a fi capabil să conducă în siguranţă, ascultând indicaţiile partenerului de drum şi reacţionînd cu promptitudine la situaţiile neprevăzute care pot apărea în cale.

Încrederea dintre cei doi trebuie, cred eu, să fie desăvârşită. Unul trebuie să-l creadă pe cuvânt pe celălalt şi să-i urmeze indicaţiile, iar celălalt trebuie să-şi încredinţeze viaţa în mâinile celui care are comenzile în mână. De colaborarea dintre cei doi depinde ca ei să ajungă la destinaţie în siguranţă. Adrenalina şi tensiunile sunt inerente unui astfel de drum, însă un drum fără aşa ceva devine monoton şi poate duce la starea de somnolenţă care poate scurta drumul printr-o nedorită ieşire în decor. Acelaşi rezultat îl poate avea şi lipsa colaborării, neînţelegerile apărute pe traseu, care pot duce la rătăciri temporare în cel mai bun caz, sau la accidente spectaculoase şi tragice în cel mai rău caz.

Nu ştiu ce instanță hotărăşte dacă şi cine merită să urce la bordul unui asemenea "vehicul", ceea ce ştiu e că am văzut curse superbe, însă am văzut şi accidente groaznice şi cel mai grav este când apar victime colaterale: pasageri apăruţi pe parcurs (a se citi copiii), sau persoane de pe margine (a se citi alţi membri ai familiei).

De aceea înainte de a vă aventura într-o asemenea călătorie în doi, e mai bine să fiţi convinşi că aţi ales partenerul de drum potrivit şi că drumul vostru prin viaţă este aşa cum trebuie să fie, iar la destinaţie să cînte muzica şi să aveţi parte de artificii, nu de bocete şi plânsete amare.