vineri, 29 decembrie 2017

SFÂRȘIT ȘI ÎNCEPUT

Iată-ne la sfârșit de 2017, moment de analiză a ceea ce a reprezentat anul scurs pentru viața noastră, dar și un bun prilej de a ne stabili prioritățile pentru noul an ce stă să înceapă. ”An nou fericit!” este urarea cea mai des auzită în aceste zile, ca un laitmotiv, pentru că, nu-i așa, fericirea este unul dintre dezideratele omului zilelor noastre, fiind trecută chiar și în Declarația de independență a Statelor Unite.

Nu știu cum a fost 2017 pentru voi, însă pentru mine cumpăna dintre ani nu este singurul moment ”sfârșit/început”. Mutarea la Arad, după patru ani de Deva/Hațeg, nu a fost ușoară și am resimțit-o la fel cum simte un brad smuls din trupul muntelui și al pădurii liniștite și mutat apoi în jungla de beton a unui oraș, care n-o fi el cel mai mare din Romania, dar care forfotește într-o agitație perpetuă și obositoare. A fost un moment de sfârșit, urmat de un început plin de provocări, dezamăgiri și ispite, presărat ici colo cu câte o frântură de satisfacție profesională și câte un zâmbet de copil inocent.

În asemenea momente de bilanț, apare întrebarea: ”sunt fericit?”. Iar răspunsul și totodată îndemnul meu este acesta: fericirea nu este o stare, este o alegere. Aleg să nu alerg obsesiv spre fericirea standardizată de lumea din jurul meu, ci să culeg momentele de bucurie, de confort psihic și de vârf profesional și să le pun mereu deasupra clipelor de întuneric al spiritului. Aleg să mă bucur de timpul petrecut în sânul familiei, chiar dacă nu sunt întotdeauna cele mai liniștite momente (cine o cunoaște pe fiica mea știe despre ce vorbesc), însă cred că nu este fericire mai mare decât exprimarea iubirii în cercul restrâns al familiei. Toate celelalte or fi senzații, poate mai intense, poate mai pline de adrenalină, dar sunt efemere, pe când gesturile de iubire și tandrețe din familie se întipăresc adânc în memorie, mai adânc decât orice altceva.

Anul scurs trece în neființă împreună cu neîmplinirile și minusurile sale. Putem plânge de necaz, sau putem aduna toate acestea și să învățăm din ele, pentru a nu mai cădea în capcanele trecutului. La cumpăna dintre ani putem să privim înapoi cu mânie, sau putem privi înainte cu speranță și cu hotărâre. Desigur, nu avem controlul total al vieții noastre, însă putem alege să promovăm noi înșine ceea ce am vrea să vedem în jurul nostru, în familie și în societate, punând în mișcare acel efect de undă care să miște lucrurile în direcția bună, iar la sfârșitul lui 2018 să constatăm mulțumiți că nu anul a fost mai bun, ci noi am devenit o versiune mai bună a noastră.

Personal, mi-aș dori sănătate, putere de muncă și înțelepciune, dar mai presus de toate credință. Poate că tocmai asta lipsește poporului acestuia în aceste momente tulburi. Biblia ne spune că dacă am avea credință cât un bob de muștar am putea muta munții din loc. Ori, dacă am putea face din munte câmpie, nu am putea noi asana mocirla care băltește ciocoiește pe meleaguri mioritice? Nu am putea promova adevăratele valori care ar trebui să guverneze România? Munca cinstită, onestitatea, dreptatea, moralitatea or fi ele îngropate sub legi strâmbe, dar tot flori de preț sunt și e de datoria noastră să nu le lăsăm să piară.

Așa că, prieteni, lăsați 2017 să plece și pășiți în noul an cu dorința de a fi voi cea mai bună versiune a voastră, iar 2018 sigur va fi mai bun și mai plin de împliniri!


luni, 18 decembrie 2017

ŞI BĂRBAŢII PLÂNG, CÂTEODATĂ

Recunosc, sâmbătă seara nu am rezistat şi am vărsat câteva lacrimi, la finalul unei zile încărcate de informaţii şi senzaţii venite în avalanşă să alcătuiască un puzzle care, odată finalizat, nu putea să aibe alt rezultat decât lacrima scursă pe obraz.

"Istoria este scrisă de învingători" este un adevăr care iese la iveală repetitiv, dar care, atât timp cât stă ascuns, ne lasă pradă unei istorii mistificate care aruncă în derizoriu faptele unora, ridicând în slăvi totodată pe cei care o scriu. Sub influenţa unei educaţii dirijate de către măreţul conducător al marelui partid comunist, am crescut cu ideea că monarhia a fost o ciumă pentru acest popor, iar fratele mai mare de la răsărit a vindecat ţara de această boală cruntă.

Nu pot spune însă că l-am urât vreodată pe Mihai I, însă am negat tot timpul dreptul său de a-şi alătura numele "de România". Asumarea acestui nume mi se părea o îndrăzneală nejustificată.

Din fericire, din momentul deschiderii orizonturilor şi a accesului la informaţii, atitudinea mea s-a schimbat, mai ales odată cu trecerea de la "crede şi nu cerceta"-ul dictat în comunism până şi de către ateii proletcultişti, la biblicul "cercetaţi toate lucrurile, şi luaţi ce este bun". Nu am fost însă, şi nici nu sunt încă convins că "monarhia salvează România", dar asta e o altă discuţie, pe care promit că o voi aborda.

Am plâns pentru că am realizat lucrul cel mai trist care s-a întâmplat odată cu trecerea regelui Mihai în nefiinţă: odată cu el, s-a stins şi ultima scânteie de demnitate, onoare şi verticalitate din clasa conducătoare română. Chiar dacă nu a mai condus nimic de 70 de ani, Regele a fost, mai ales în perioada postdecembristă, un ambasador al României în lume, un nume care deschidea uşi si care prezenta o garanţie morală pe care nu am fost capabili să o exploatăm la maxim.

Am plâns pentru că nobleţea pe care o emana din fiecare gest, din modul în care vorbea, nu o regăsesc la aproape nici unul dintre cei care conduc în acest moment destinele ţării. Nu zic că nu s-ar găsi câteva excepţii, însă cloaca politică adunată în parlament şi guvern se află la ani lumină de Majestatea Sa, şi au dovedit-o încă o dată în cadrul ceremoniilor funerale.

Am plâns odată cu mulţi alţii care, dincolo de "exaltarea funerală" propovăduită la tv de către un filozof/politician, au văzut pe afetul de tun nu doar un rege mort, ci şi speranţa unei Românii decente, nobile şi verticale. 

Am plâns pentru că am realizat cu toţii, până şi copiii, că "Regele s-a dus şi am rămas cu comuniştii". Enunţul băiatului de 9-10 ani a venit ca o palmă după ceafă. "Deschideţi ochii, n-aţi scăpat de comunism!". Dacă privim la evoluţia eşichierului politic de după '89, vedem că aceiaşi oameni fac în permanenţă ceea ce comuniştii numeau "rotaţia cadrelor", sau cum spunea un grup umoristic:" la vremuri noi, tot noi".

Am plâns, dar după lacrimi a venit curând o întrebare, pe care o las ca încheiere: Ce facem? Bocim în continuare şi urmăm alaiul trepăduşilor politici care abia aşteaptă să transforme doliul în bairam, sau ne ridicăm în capul oaselor, scuturăm de pe noi colbul mediocrităţii şi ne aliniem pentru a lupta cu mocirla care stă să înglodeze tot ceea ce a rămas urmă de decenţă şi bun simţ în România?