marți, 25 decembrie 2012

MOŞ CRĂCIUN A IEŞIT LA PENSIE

   Acum sunt matur, şi ştiu Adevărul. Ştiu că sărbătoarea adevărată nu are de-a face cu Moşul, şi că bucuria Crăciunului nu stă în primul rând în cadourile făcute, chiar dacă şi ele aduc zâmbete pe faţă. Copil fiind, mai ales într-o epocă în care bucuriile erau puţine iar sărbătorile şi mai puţine, venirea Moşului era un prilej de bucurie, chiar dacă ştiam că...  și aici vine mărturisirea: Moş Crăciun este bunicul meu
   Nu râdeţi! Moş Crăciun există, însă de vreo doi ani a ieşit la pensie. A obosit, săracul, să împartă cadouri şi zâmbete copiilor din zonă. Poate s-a săturat şi el, poate nu mai suporta să vadă cum an de an copii de mai ieri, atât de cuminţi odinioară, se transformă în adulţi morocănoşi, care prinşi de agitaţia lumii moderne, îşi pierd tot mai mult inocenţa pe care el o iubea şi pe care o răsplătea cu cadouri în schimbul unei poezii şi a promisiunii de a fi un copil cuminte în continuare. 
   E adevărat că pensionarea lui a fost grăbită şi de retragerea din activitate a "spiriduşului" său din cartier: Doamna educatoare, cea care atâta vreme cât a activat nu a dorit în preajma sărbătorilor alt Moş în grădiniţa ei.
   Eu ştiam. Bine, nu chiar de la început, însă chiar şi atunci când am realizat că sunt nepotul Moşului am continuat să-mi învăţ cu conştiinciozitate poeziile, pentru a nu-l dezamăgi pe el. Şi deşi în sinea mea eram mândru de faptul că-i sunt rudă, am tăcut chitic, să nu-l dau de gol. Asta mai trebuia, să ni se umple cutia poştală de scrisori către Moşul.
    Şi ce era mai frumos în seara de Ajun, dezbrăcat de costum, Moşul îşi lua nepoţii cu el şi porneam la colindat, să vestim adevărata sărbătoare.
Imaginea e veche, 1978 e din veacul trecut. Aveam 4 ani!

vineri, 21 decembrie 2012

ATEISM vs CREDINŢĂ


Se pare că recent Casa Albă s-a referit la pomii de Crăciun ca "pomi de sărbătoare", ceea ce l-a făcut pe prezentatorul CBS Ben Stein să prezinte un lucru pe care aş vrea să îl împărtăşesc cu voi.

Următoarele au fost scrise de Ben Stein şi au fost spuse de el pe post, în cadrul emisiunii CBS: "Sunday Morning Commentary".

Confesiunea mea:
Sunt evreu şi toți strămoşii mei au fost evrei. Nu mă deranjează nici un pic atunci când oamenii numesc acei pomi plini de luminiţe şi beteală "pomi de Crăciun". Nu mă simt ameninţat. Nu mă simt discriminat. Asta sunt, "pomi de Crăciun".

Nu mă deranjează deloc atunci când oamenii îmi spun: "Crăciun Fericit!". Nu cred că oamenii mă iau la mişto sau că se pregătesc să mă pună în getto. De fapt, chiar îmi place. Arată că suntem toţi fraţi şi surori care sărbătoresc acest moment fericit al anului. Nu mă deranjează deloc faptul că este expusă o scenă a Naşterii într-o mare intersecţie de lângă casa mea din Malibu. Dacă oamenii doresc o scenă a Naşterii, este la fel de bine pentru mine ca şi Menora de la câteva sute de metri mai încolo.

Nu-mi place să fiu desconsiderat pentru că sunt evreu şi nu cred că şi Creştinilor le place să fie desconsiderați pentru că sunt Creştini. Cred că oamenii care cred în Dumnezeu sunt sătui să fie desconsiderati, punct. Nu am idee de unde a apărut conceptul că America este explicit un stat ateu. Nu găsesc acest lucru nicăieri în Constituție şi nu-mi place că mi se vâră asta pe gât.

Sau se poate spune altfel: de unde a venit ideea că trebuie să adulăm celebrităţile, dar nu avem voie să iubim pe Dumnezeu? Cred ca e şi acesta un semn că devin prea bătrân. Dar sunt mulţi ca mine care se întreabă de unde au venit aceste celebrităţi şi unde s-a dus America pe care o ştiam.

În lumina multor glume pe care ni le trimitem unul altuia de amuzament, asta e puţin diferit: nu am intenţia să fac o glumă; nu e amuzant, ar trebui să te pună pe gânduri.

Fiica lui Billy Graham a fost intervievată în "Early Show" şi Jane Clayson a întrebat-o "Cum a putut Dumnezeu să lase să se întâmple aşa ceva?" (referitor la Uraganul Katrina). Anne Graham a dat un răspuns profund. A spus " Cred că Dumnezeu este foarte întristat de asta, la fel ca şi noi, însă de ani buni noi îi tot spunem lui Dumnezeu să iasă din şcolile noastre, din sistemul de guvernare şi să iasă din vieţile noastre. Şi ca un gentlemanul ce este, cred că El a dat calm înapoi. Cum ne putem aştepta ca Dumnezeu să ne dea binecuvantarea Sa şi protecţia Sa, dacă noi Îi cerem să ne lase în pace?"

În lumina evenimentelor recente... atacuri teroriste, atacuri armate în şcoli, etc., cred că totul a pornit atunci când Madeleine Murray O'Hare (a fost ucisă, corpul ei a fost găsit acum caţiva ani) s-a plâns că nu doreşte rugăciuni în şcolile noastre şi noi am spus OK. Apoi cineva a spus că e mai bine să nu se citească Biblia în şcoli. Biblia spune "să nu ucizi", "să nu furi", şi ”să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi”. Şi noi am zis OK.

Apoi Dr. Benjamin Spock a zis că nu ar trebui să ne disciplinăm copiii când fac prostii, deoarece personalităţile lor vor avea de suferit şi le va dăuna stimei de sine (fiul Dr. Spock s-a sinucis). Am spus că un expert ştie ce vorbeşte. Şi am spus OK.

Acum ne întrebăm de ce copiii noştri nu au conştiinţă, de ce nu deosebesc binele de rău şi de ce nu-i deranjează să ucidă persoane străine, colegi de clasă şi să se sinucidă.

Probabil, dacă ne gândim îndelung, putem să ne dăm seama. Cred că are foarte mult de-a face cu "secerăm ceea ce am semănat".

E amuzant cât de simplu e să-L batjocorim pe Dumnezeu şi apoi să ne întrebăm de ce lumea se duce în iad.

E amuzant cum credem ce scrie în ziare, dar punem la îndoială ce scrie în Biblie.

E amuzant cum poţi trimite glume pe e-mail şi ele se răspândesc precum focul în pădure, dar când începi să trimiţi mesaje despre Dumnezeu, oamenii ezită să le distribuie.

E amuzant cum articole indecente, crude, vulgare şi obscene trec libere prin ciberspaţiu, dar discuţia publică despre Dumnezeu este reprimată în şcoli şi la locul de muncă.

Râdeţi deja?

E amuzant că dacă redirecţionaţi acest mesaj, nu-l veţi trimite la multe din adresele din listă deoarece nu sunteţi siguri cum vor reacţiona, sau ce vor crede despre voi că-l trimiteţi.

E amuzant că suntem mai îngrijoraţi de ceea ce cred alţii despre noi decât de ceea ce crede Dumnezeu despre noi.

Distribuiţi dacă credeţi că merită.

Dacă nu, atunci ştergeţi-l... nimeni nu va şti că aţi făcut-o. Dar dacă daţi deoparte acest gând, să nu vă plângeţi de starea proastă în care se află lumea.

Salutările mele sincere şi respectuoase,

Ben Stein

vineri, 7 decembrie 2012

BUCURIA CRĂCIUNULUI

          Fulgi de nea căzând zglobii şi aşezându-se liniştiţi într-un covor alb. Globuri colorate şi beteală argintie atârnate cu grijă în brazi mai mari sau mai mici. Scârţâitul ghetelor pe zăpada îngheţată. Clopoţei veseli răspândindu-şi cântecul prin aerul rece al serii. Bucuria împărţirii de cadouri celor dragi. Steluţele de bucurie din ochii copiilor la vederea Moşului, tremurul vocii lor atunci când îi recită acestuia o poezie. Mirosul de plăcinte calde, de sarmale şi de vin fiert, de brad şi de ger năpraznic altoit cu fum ieşit din coşurile ce răsar din pătura de zăpadă ce acoperă casele. Câte un lătrat de căţel supărat pe câte un grup de copii care colindă pe la porţi.
          Toate acestea aduc bucurie în suflete, chiar şi în cele rămase să-şi petreacă încă un Crăciun în singurătate. Ceva pare însă a fi uitat, sau dacă nu uitat, atunci aşezat într-un colţ pe o etajeră, cumva în penumbră. Însemnătatea acestei sărbători. Crăciunul nu este despre cadouri, nu este despre tăierea porcului şi despre vinul fiert, nu este nici măcar despre Moş Crăciun. Este despre o bucurie mult mai mare, care trebuie sa ne cuprindă, pentru că vesteşte venirea pe lume a celui care avea să salveze lumea. Cel care ne-a învăţat că trebuie să fim buni pe tot parcursul vieţii, nu doar în prag de sărbătoare.  

INTREBARE: Mai experimentează cineva dificultăţi la vizualizarea conţinutului? V-aş ruga să-mi comunicaţi pe mesaje dacă da, şi browserul folosit (IE, Mozzila, Chrome, etc) pentru a putea lua măsuri. Mulţumesc.

marți, 27 noiembrie 2012

PRIZONIERUL

     Acest text este o ficţiune, vă rog să-l trataţi ca atare. Era momentul să încerc şi acest gen. Ca orice ficţiune, are şi o uşoară doză de realitate, dar asta e altă poveste. Schiţa e neterminată, pentru că nu ştiu exact cum să o termin.

      Îşi târâia alene paşii pe coridorul rece care-l conducea spre celulă. Făcea acelaşi drum de aproape două decenii. Îi intrase deja în rutină, cunoştea fiecare colţişor al traseului, ştia chiar şi câţi paşi avea de făcut pe fiecare porţiune a drumului spre şi dinspre celulă.
    Uitase deja de ce se afla acolo. Îşi amintea vag frânturi din trecut, cum acceptase fără un murmur pedeapsa pe viaţă, deşi ştia că nu are vreo vină. Dar, în acele clipe, aşa considerase că e normal, să ia el în seama lui toate cele întâmplate, şi să se încheie toată povestea acolo, fără complicaţii. Acea acceptare îl facuse să nu bage în seamă faptul că de aproape douăzeci de ani îşi ducea viaţa între celula rece şi întunecoasă (căci aşa se considerase, că nu merită o celulă cu geam) şi locul unde era dus zi de zi la muncă.
      Resemnat cu situaţia, se închisese în el, refuzând aproape orice contact cu cei din jur, fie ei puşcăriaşi sau gardieni. Puţini oameni avuseseră ocazia să-i audă vocea în tot acest răstimp, şi chiar mai puţini se puteau socoti apropiaţi de el.
      Ajuns pe palierul unde i se afla celula fu surprins de o forfota ce făcea coridorul să pară şi mai strâmt. Simţi o mână pe braţ, şi auzi vocea unui gardian:
- Adună-ţi lucrurile, te mutăm în altă celulă!
- De ce? Ce s-a întâmplat? îngăimă el.
- Vecinul tău de celulă! A murit şi până aflăm de ce evacuăm palierul! E pentru siguranţa voastră! Hai, repede, adună-ţi lucrurile.
    Ajuns în celulă, îşi strânse "averea" într-un sac primit de la gardian. Când să iese din celulă îşi aduse aminte de ceva. Pe peretele de lângă pat găsise la sosire un crucifix. Deşi nu era foarte credincios, se întoarse să-l ia cu el în noua celulă. Întinzându-se după el scăpă sacul, iar acesta îşi deşărtă conţinutul pe podea. Se grăbi să adune cele căzute, însă o mână în uniformă apucă să ridice înaintea lui caieţelul mototolit căzut pe jos. Nu îndrăzni să protesteze, însă îl privi rugător pe gardian. Acesta i-o tăie însă scurt.
- Ştii bine că nu ai voie cu aşa ceva. Se confiscă!
     Înghiţi în sec, ştiind prea bine că orice împotrivire este inutilă. Cum să-i explice omului ăluia că în acel caiet era strânsă toată viaţa lui, era ADEVĂRUL. Adună ce mai avea de adunat, luă crucifixul de pe perete şi îl urmă pe gardian spre noua celulă ce-i era destinată. 
       Ajuns acolo, rămase încremenit în pragul celulei, neîndrăznind să intre. Era o celulă proaspăt văruită, şi pe deasupra avea şi fereastră!
- Hei, ai adormit? auzi vocea gardianului. Intră şi bucură-te cât poţi de "hotel". N-o să stai aici prea mult!
       Făcu doi paşi timizi în celulă, şi aproape că nu auzi uşa încuindu-se în urma lui. Lăsă sacul să alunece pe podea şi se apropie timid de geam. Văzu mai întâi cerul albastru, iar pe măsură ce se apropia de lumină, văzu pădurea verde încă. Încercă să vadă daca poate deschide geamul, şi odată ce îl crăpă simţi în faţă aerul tare, plin de miresmele pădurii. Îi umplură urechile trilurile păsărelelor de prin copaci, şi foşnetul frunzelor mişcate de vânt. Brusc îi reveni în minte amintirea vieţii "de dinainte". Se prăbuşi pe pat, într-un acces de plâns, strângând în pumni crucea. Îşi plânse pentru un timp amarul răscolit de lumea de dincolo de geam şi adormi apoi ca un prunc, nelăsând să-i scape din mână crucea.
        Urmară apoi câteva zile crunte, în care închis în celulă aştepta să-i vină pedeapsa pentru caietul de "contrabandă" . Cum situaţia impusese ca deţinuţii de pe palierul respectiv să fie în carantină, nu avusese nici o ocazie să afle ce-i cu caietul. Abia a patra zi, în timp ce privea pe fereastră, auzi cheia în uşa celulei. Se întoarse şi luă poziţia de drepţi care se impunea în cazul unei inspecţii. Inima îi bătea însă cu tărie, în aşteptarea sentinţei. Uşa se deschise şi se închise apoi în urma gardianului, acelaşi care-i confiscase caietul. Acesta făcu câţiva paşi înspre el şi fără să scoată vreun cuvănt scoase la iveală carneţelul cu pricina. I-l întinse, iar el nu putu să nu observe tremurul mâinii ce strângea coperţile roase de vreme.
- Ia-l! zise gardianul cu glasul tremurat. Nu ştiu ce m-a făcut să-l deschid înainte să-l predau. Am citit câteva rânduri şi nu m-am putut opri din citit. E adevărat ce-ai scris tu acolo?   
- Da, e adevărul.
- Tu eşti nebun omule? Să stai atâta timp închis şi să ştii că n-ai vreo vină! Nu pot să cred!
- Aşa am simţit eu că se cuvine. La momentul respectiv asta era calea mea. Crede-mă că n-am regretat o clipă alegerea făcută, până când m-aţi mutat în celula asta. Abia când am văzut pădurea am realizat că, poate am greşit, poate alta era soluţia. Dar acum e prea târziu, totul e în zadar.
- Asta s-o crezi tu! izbucni nervos gardianul. Dacă-ţi închipui că eu las lucrurile aşa, atunci chiar eşti nebun!
- Şi ce poţi face tu, un biet gardian? Nu te amăgi, şi nu mă amăgi nici pe mine. Totul e pierdut!
- Uite ce pot face eu, răspunse paznicul. Pentru început am rezolvat cu conducerea închisorii să nu mai fii mutat înapoi în vechea celulă. Comandantul a citit şi el caieţelul tău, şi crede că mai ai o şansă. Totul e să vrei. 
- Să vreau? Mai contează ce vreau eu?
- Tu chiar eşti nebun! Cum să nu conteze? Poţi fi ajutat, însă dacă tu nu vrei să fii ajutat, şi să te ajuţi la rândul tău, n-are rost să ne luptăm cu morile de vânt.
-Adevărul este că nu-mi doresc nimic mai mult decât să mă pot plimba puţin prin pădure, să-mi umplu pieptul de aerul curat şi să mă culc la umbra copacilor. Of, dacă aş putea face asta ... nu mi-ar mai trebui altceva pe lume. Aş fi în stare să-mi fac o casă în mijlocul pădurii, lângă un izvor, să fiu doar eu si Dumnezeu.
- Da, am văzut că eşti un om credincios. O zi întreagă ai dormit cu crucifixul în mână.
- Eu? n-am crezut foarte tare, până în clipa în care am ajuns în această celulă şi am privit lumea de afară. Atunci am realizat cât de frumoasă e creaţia Sa şi mi-am mai dat seama că nu la întâmplare am ajuns eu să o văd acum, în toată splendoarea ei. Şi n-aş vrea s-o părăsesc vreodată ...
- Ok, stai liniştit. Ai răbdare, ai avut atâţia ani, mai rabdă puţin. Lasă-ne să lucrăm, şi noi şi El la treaba asta, şi crede-mă, va fi bine. Trebuie doar să crezi.
- Ai dreptate! Eu unul voi fi aici, în aşteptare. Dacă pot fi de ajutor ...
- Poţi ajuta spunând doar adevărul de câte ori vei fi întrebat, şi rugându-te. E suficient. O să-ţi aduc o Biblie, te va ajuta să înţelegi mai bine...


sâmbătă, 24 noiembrie 2012

IMAGINAŢIE (SAU LIPSA EI)

     De ceva vreme, mă lovesc de această problemă: lipsa imaginaţiei. La un moment dat credeam chiar că a secat călimara. Ori de câte ori mă aşezam în faţa computerului cu gândul să mai "pun ceva pe foaie" parcă mi se golea mintea. O situaţie defel plăcută, mai ales că în toată această perioadă nu sufeream de lipsa gândurilor. O furtună de idei diferite îmi străbătea mintea şi ziua şi noaptea, tulburându-mi adeseori somnul.
     Întrebări diferite, majoritatea începând cu "De ce...", la care dacă găseam răspuns se iveau precum ciupercile după ploaie alte şi alte întrebări. Temeri diverse, derivate din aceleaşi întrebări, veneau apoi să-mi pună la încercare creierul şi inima. Gânduri frumoase se iţeau timide dintre toate bălăriile din capul meu şi-mi înseninau momente ale zilei, aducând cu ele şi razele luminoase ale speranţei. Din pricina acestora am ajuns să alternez foarte uşor pacea din suflet cu deznădejdea, liniştea cu răzvrătirea, momentele de certitudini cu incertitudinile, somnul cu nesomnul.
        În toată această furtună am învăţat că nimic nu se întâmplă fără un rost, am fost capabil să mulţumesc lui Dumnezeu pentru ce am, pentru Oamenii pe care i-a adus în viaţa mea, unii dintre ei fiind în jurul meu de ceva vreme şi doar acum au fost împinşi oarecum în faţă, în luminile rampei, sau poate, mai ştii, abia acum am deschis eu cu adevărat ochii. Alţii au apărut lângă mine venind din locuri sau timpuri îndepărtate. Am regăsit prieteni, sau mi-am făcut prieteni noi. Am făcut paşi înainte, chiar şi prin această furtună, găsind mai mereu sprijin în preajma mea.
      Chiar dacă ştiu sigur că n-a trecut furtuna, am învăţat că atâta vreme cât nu o înfrunţi singur ai toate şansele să ieşi din ea un om mai bun, mai puternic, şi că, la urma urmei toţi trecem prin câte o furtună, mai intensă sau mai liniştită, iar această furtună poartă un nume atât de simplu: VIAŢĂ.
         Aşa că iertaţi vă rog lipsa mea de imaginaţie, şi fiţi împreună cu mine călători prin furtună.

joi, 1 noiembrie 2012

ATENŢIE! CADE TENCUIALA!

    Locuiesc într-un oraş cu clădiri vechi, mai ales în centrul său. Clădiri vechi, impozante, cu un farmec aparte, care au dat cândva denumirea de Mica Vienă urbei mele natale. Centrul a beneficiat în timp de o oarecare atenţie şi clădirile renovate mai recent sau cu ceva vreme în urmă arată altfel, deosebit, mai ales iluminate arhitectural.
     Tot atât de adevărat este că, mai înspre periferie există şi reversul medaliei. Clădiri la fel de impozante odinioară zac acum triste şi sumbre, uitate de autorităţi, dar şi de cei care le locuiesc. Şi ce e cel mai trist este că a devenit extrem de facil să ignori orice reguli, inclusiv cele ale bunului simţ şi ruşinii afişând nonşalant pe faţada ruinată a clădirii o tăbliţă cu avertismentul : "Atenţie! Cade tencuiala!". Dintr-o dată nu mai e problema ta, ci a trecătorului. I-ai pasat cu uşurinţă responsabilitatea în cazul unui accident nefericit : "Eu l-am anunţat că e în pericol! De ce n-a fost atent?".
      Nu contest că actualul context financiar face extrem de dificil un eventual efort de a remedia situaţia. Vina este împărţită în acest caz. Proprietarul clădirii e vinovat că nu investeşte, iar autorităţile se fac vinovate că nu înlesnesc cu nimic, nu încurajează un astfel de efort. Modalităţi de a o face sunt, interesul lipseşte.
      E drept că şi noi, oamenii găsim de multe ori atât de uşor o ieşire dintr-o situaţie agăţându-ne de gât prea uşor tăbliţa cu "Atenţie! Cade tencuiala!". Este atât de simplu să acceptăm mai degrabă o stare de fapt, chiar dacă e uşor jenantă, chiar dacă riscăm să stagnăm o perioadă îndelungată în acea stare, aşteptând mai degrabă ajutor din afară, fără a-l cere chiar, spunându-ne resemnaţi : "Asta e. Măcar să aibe ceilalţi grijă să nu se lovească de mine. Şi dacă o fac, nu e vina mea, eu i-am avertizat!".
      Culmea este că, în cazul nostru, investiţia nici nu este atât de mare. Nu trebuie un buget supradimensionat pentru a ne "renova". O haină curată, puţină grijă la aspectul exterior nu costă o avere. O carte bună se găseşte relativ uşor, programele tv nu sunt numai kitsch şi can can, muzica nu se rezumă la manele. Trebuie doar să conştientizăm situaţia şi să găsim voinţa necesară pentru a ne rupe de cotidianul impus parcă din majoritatea sferelor înconjurătoare, mai ales cele media. Ne este parcă mai simplu să purtăm pe umeri tencuiala veche şi scorojită, în loc să o scuturăm şi să o înlocuim, şi pe de-asupra să mai spălăm niţel ferestrele lăsând să pătrundă nestingherită Lumina, şi să le deschidem larg pentru a ne împrospăta sufletul.
©www.feherphotography.com

duminică, 28 octombrie 2012

COINCIDENŢE?!


  Viaţa e o înşiruire de întâmplari plăcute sau mai puţin plăcute, de necazuri şi bucurii. Este important să ne amintim cu plăcere de cele bune, şi să învăţăm din cele rele, pentru a putea spori numărul situaţiilor de care să ne aducem aminte cu drag .
  Întâmplările acestea nu pot fi însă doar coincidenţe, aşezări aleatoare de situaţii, de circumstanţe. Ar însemna că drumul nostru ar fi coordonat de haos, ceea ce ar fi cumplit. De aceea, ideea unui coordonator suprem este extrem de plauzibilă. Cel puţin din propria experienţă pot afirma că am încetat să cred în coincidenţe în momentul în care am realizat că în viaţa mea apar oameni potriviţi exact în momentele potrivite.   Oameni cunoscuţi sau necunoscuţi au apărut mereu la momentul oportun să-mi ofere un sfat, o vorbă bună sau un sprijin la nevoie.
  O poveste potrivită cu situaţia este cea a omului care în timpul unei inundaţii se refugiază pe acoperişul casei, şi se roagă lui Dumnezeu pentru salvare. La un moment dat apare o barcă, şi oamenii din ea îl invită să urce. 
-”Nu, mulţumesc! le răspunde el. M-am rugat Domnului şi El mă va salva”. 
   Situaţia se repetă şi el refuză mereu în acelaşi mod, până când apele se ridică şi omul îşi pierde viaţa. Ajuns la judecata supremă el se lamentează: 
-”Doamne, cum m-ai lăsat să pier, pe mine, fiul Tău credincios?”
-”Eu? Păi nu ţi-am trimis trei bărci? De ce n-ai urcat în ele?”
  Dumnezeu aduce în viaţa noastră oameni, sau îi ia de lângă noi cu un scop. Nu întotdeauna pricepem pe moment de ce, însă realizăm cu timpul că aşa trebuia să fie, că aşa e mai bine, că omul sosit a adus cu el ceva bun, sau dacă nu, dacă ne-a făcut un rău, am învăţat din acel rău şi am reuşit să-l transformăm în ceva bun, pentru ca la rândul nostru să putem oferi binele acesta. 
  O persoană dragă mie mi-a spus într-o zi: „Dumnezeu face din îngeri oameni şi din oameni îngeri”. Am realizat mai târziu câtă dreptate avea. Oamenii îngeri vin în viaţa noastră mai ales în momentele de cumpănă, şi ne aduc echilibrul necesar depăşirii acestora. Important este să avem puterea să-i primim, să le acceptăm ajutorul şi să acceptăm ca la rândul nostru să ne primim „aripile” necesare pentru a ajuta pe cei cărora le vom ieşi în cale.


joi, 18 octombrie 2012

MOMENTE DE IMPACT

    Îţi vezi liniştit de drumul tău, ca un navetist obişnuit cu peisajul pe care-l vede zilnic, când, cu coada ochiului observi venind cu viteză un camion de mare tonaj. Nu ai vreme să schiţezi vreun gest că te trezeşti învârtindu-te fără control, cu toate din jurul tău transformându-se într-o fâşie blurată, din care nu mai distingi nimic.
      Te dezmeticeşti la fel de brusc, mirat de faptul că eşti întreg şi că rulezi în continuare liniştit, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Liniştea dispare instantaneu în momentul în care constaţi că peisajul este schimbat, că orizontul este altul, unul mai larg. Te întrebi, e adevărat, dacă eşti pe drumul cel bun, dacă destinaţia îţi va conveni, şi te uiţi îngrijorat să vezi dacă ai energia necesară pentru a-ţi asigura atingerea acesteia.  Te afli într-o lume nouă, cu reguli noi de circulaţie, cu şosele marcate diferit, cu sensuri noi.
       Întrebarea pe care ajungi să ţi-o pui după un timp în care rulezi pe noile şosele, este dacă vei continua să urmezi această nouă cale, sau ar fi mai bine să te întorci din drum, şi să cauţi să găseşti drumul vechi atât de familiar. Te întorci la lucrurile pe care le ştii atât de bine încât ţi-au intrat în sânge, sau continui pe noul drum, mânat de senzaţiile noi pe care le încerci pe parcurs?
       Viaţa ne oferă astfel de momente de impact, după care stăm perplecşi şi contemplăm noile perspective ce ni se oferă, miraţi parcă de faptul că, mergând atâta vreme pe calea noastră atât de cunoscută, realizăm că există şi altceva în jurul nostru. Ceva atât de nou pentru noi, încât simţim că merită explorat, chiar dacă asta ar însemna să ne rupem de vechile obiceiuri şi tabieturi atât de familiare.
        Tentaţia de a urma noua cale este cu atât mai ciudată cu cât observăm uimirea celor din jur, miraţi de schimbările apărute brusc în viaţa noastră. Încercăm să nu-i ascultăm când ne dau sfaturi care ni se par că ne-ar întoarce din drum, ne irită câteodată cu grija lor excesivă, deşi realizăm că o fac din dragoste pentru noi, poate şi din teama de a nu ne pierde. Însă orizonturile proaspăt deschise în faţa noastră ne atrag , deşi nu pricepem de ce, şi dacă va fi mai bine pe noul drum. Voci diferite ne îndeamnă să mergem în continuare pe noua cale, alte voci ne cheamă înapoi oferindu-ne confortul unei rutine stabilite de ani şi ani.
        Întrebarea care se pune este: ce facem? Ascultăm inima, care ne îndeamnă să explorăm, să găsim noi teritorii necunoscute, sau cedăm în faţa provocărilor şi acceptăm liniştea tărâmurilor familiare, resemnându-ne cu ideea că acesta este lucrul cel mai simplu şi mai comod?
                                          (c)deviantart.com

marți, 9 octombrie 2012

DESPRE DRAGOSTE


    Mi-am propus zilele acestea să scriu despre dragoste. Însă am constatat că tot ce aveam eu să spun se regăseşte în următorul text. Mi-am permis să-l reaşez puţin în pagină, pentru a putea fi citit mai usor de către cei care îl văd pentru prima oară. Dacă am greşit, să-mi fie cu iertare. 
   "Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor.
    Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.
    Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.
    Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.
   Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.
  Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte; dar, când va veni ce este desăvârşit, acest "în parte" se va sfârşi.
  Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.
   Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.
   Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea."
                         

1 Corinteni 13

vineri, 5 octombrie 2012

DEŞTEPTARE

   Am simţit o mână pe umăr, m-am întors, dar n-am văzut pe nimeni. Am dat să plec, însă o voce caldă m-a oprit:
- Băiete, ascultă-mă puţin! Cred că e momentul să te trezeşti! Dormi de ceva vreme, şi nu îţi face bine!
- Dar, cine eşti? De ce nu te văd?
- Ei, şi tu acum! Abia ai deschis ochii şi vrei să vezi totul ?! Priveşte în jurul tău! Vezi câmpiile inverzite? Lanurile de grâu unduindu-se sub soarele ăsta cald de vară, norii ăştia pufoşi ca nişte boţuri de frişcă, pomii plini de fructe coapte, pădurile umbroase? Vezi apele, care din izvor molatec se prefac în pâraie repezi, pentru ca apoi să se aştearnă lin la drum spre mări şi oceane, pentru a se întoarce din nou la munte din norii de frişcă? Vezi florile acestea minunate, cu mirosuri ameţitoare, ce se aştern în faţa ta de la câmpie până pe coastele semeţe ale munţilor înalţi acoperiţi de cuşme de zăpadă?
- Le văd, dar ce-i cu ele?  Nu pricep.
- Dacă ţi-aş spune că toate le-am făcut pentru tine, să te bucuri de ele, ce-ai spune? Dar stai, nu răspunde, trebuie să-ţi mai spun ceva! Nu eşti singurul care se poate bucura de ele, ca tine mai sunt miliarde de semeni de-ai tăi, atât doar că pe tine te-am văzut cu ochii închişi şi trebuia să te trezesc. Prea dormeai un somn adânc, fără să te bucuri de toate astea...
- Dar eu...
- Şşş, taci. Ştiu că nu mă vezi, însă uită-te în jur. Sunt pretutindeni, dacă ai deschide cu adevărat ochii m-ai vedea în toate, dar mai ales m-ai vedea în tine şi cu tine mereu. Ştii, tu eşti făcut după chipul şi asemănarea mea.
- Cum??
- Da, şi mă doare să te văd cum lâncezeşti, în loc să te ridici si să păşeşti demn prin lumea asta pe care ţi-am pus-o în faţă. Scoală, scutură-ţi hainele, spală-te pe faţă şi mergi pe calea ta. Eu voi fi cu tine, dacă te vei împiedica te voi ajuta să te ridici, dacă te vei bucura mă voi bucura şi eu cu tine. Însă ai grijă, calea să-ţi fie dreaptă, altfel căderea îţi va fi teribilă. Voi fi lângă tine însă te voi lăsa să te ridici singur, pentru a învăţa şi a nu repeta greşeala.
- Cred că ştiu cine...
- Ştii, sigur că ştii. Însă n-o spune acum, cunoaşte-mă mai întâi. Mergi pe calea ta, şi când vei fi pregătit doar cheamă-mă şi voi veni.

   Cred că fiecare dintre noi are măcar o dată în viaţă parte de acest dialog. Chiar dacă uneori ne este greu s-o recunoastem, de teamă să nu dovedim o oarecare "slăbiciune", sau de teama de a nu fi priviţi chiorâş de către cei din jur, într-o lume de suflete tot mai sărace, o lume plină de singurătăţi. 

duminică, 30 septembrie 2012

OTV

O Tzară Vândută

   Din când în când, printre momentele mele de căutare, de iubire sau de nostalgie, îşi vâră capul urât sentimentul acut de scârbă, însoţit adeseori de deznădejde. Şi asta dacă cumva apuc să zăbovesc puţin pe vreun buletin de ştiri, vreun show monden, sau vreo dezbatere politică televizată. A, era să uit, mi se mai întâmplă şi dacă casc mai atent ochii la vreo ieşire în oraş.
     Acum ceva vreme, am auzit o expresie, pe atunci uşor hazlie. "Otevizarea Romaniei" . Hazul mi-a pierit între timp, peste tot dai de otevişti, din zona presei, trecând prin politic, monden şi până la cetăţenii de rând. Totul este "şoc", "senzaţional", "bombă", totul coboară în can-can, în derizoriu. Câteodată am impresia unei conduceri deliberate a publicului înspre această zonă, pentru o mai uşoară manipulare a acestuia. N-o să comentez vis-a-vis de "privatizarea" Oltchim, ideea e alta: împăraţii romani ofereau poporului pâine şi circ pentru a-i ţine sub control. În România actuală pâinea e tot mai scumpă, aşa că se livrează circ ieftin pe toate căile. Rar câte o oază de normalitate, o emisiune în care can-can-ul să nu fie la preţ, un eveniment care să nu fie o şuşă ieftină.
      Circul este necesar, am impresia pentru a se putea masca tot ceea ce s-a întâmplat cu ţara în ultimii ani. Am ajuns, calculat zic eu, o colonie a Noului Imperiu de Apus, care în nemărginita înţelepciune a constatat că
războiul purtat sub arme nu duce nicăieri aşa că a mutat acest război de cucerire în plan economic. De la revoluţie încoace, programat parcă, s-a făcut tot posibilul ca orice capacitate de producţie sa fie ori distrusă ca "fier vechi", ori subjugată intereselor străine, prin privatizări dubioase. Am ajuns ca, după ce că nu mai producem nimic, să mai şi exportăm materiile prime la pret de dumping, devenind in scurt timp o imensă piaţă de desfacere, iar versurile "Munţii nostri aur poartă, noi umblăm din poartă-n poartă" să fie cu atât mai actuale.
       Ştiţi ce e ciudat? Uitându-mă la emisiunile OTV (nu o fac foarte des, spre sănătatea mea mintală) nu pot sa nu mă întreb văzând atâta lume care dă buluc pe telefoane: Dacă e plină ţara de specialişti cu soluţii şi explicaţii la orice problemă, atunci de ce am ajuns în buza prăpastiei? Săracă ţară bogată...

Update: Un exemplu de "oază"
                         

miercuri, 26 septembrie 2012

DIALOG

- Zboară, i-am zis inimii, du-te odată!
Uite, am frânt lanţul ce te ţinea legată.
Eşti liberă, ai aripi, te-aşteaptă câmpii,
Pe care-nfloresc alte inimi zglobii.

- Ce copil eşti, mi-a zis zâmbind înţelept,
Nu poţi să trăieşti fără inimă-n piept.
Şi chiar fără lanţuri, nu mă pot ridica,
Sunt ţinută la sol, căci sunt plină de EA.

miercuri, 19 septembrie 2012

CE CAUT EU...

În viaţa mea?

     E clar. Criza de la 40 de ani s-a instalat în cazul meu ceva mai devreme. Sute de întrebări îmi bântuie prin cap în ultima vreme, unele retorice, altele la care am găsit răspuns, unele încă rămase pentru mai târziu. Pe cele fără răspuns le las să stea puţin deoparte, să mă pot bucura niţel de răspunsurile găsite deja.
     Am o familie iubitoare? Da, o am şi o simt alături, fie că sunt persoane apropiate geografic sau dimpotrivă aflate peste mări şi ţări. Sunt persoane care mă susţin chiar şi atunci când nu aprobă întru totul ideile mele, oameni care intervin de pe alte continente în sprijinul meu, atunci când consideră că trebuie să o facă.
     Am prieteni? Da, câtă vreme sunt persoane în jurul meu care la primul semn pun mâna pe telefon sau folosesc alt mijloc de comunicare pentru a vedea ce-i cu mine, pentru a-mi oferi un sfat sau pentru a mă încuraja, consider că da, sunt binecuvântat cu prieteni, atât câţi sunt, sunt preţioşi. 
    Am succes? Câştig atât cât să plutesc lejer deasupra greutăţilor şi să-mi permit câte un mic răsfăţ când şi când, poate nu destul, poate mult în comparaţie cu mulţi români. Pe un alt plan am bucuria unui mic succes cu blogul meu (permiteţi-mi să mă umflu puţin în pene), chiar dacă majoritatea cititorilor sunt prieteni sau cunoscuţi ai prietenilor mei. Încă sunt văzut ca "domnul cumsecade" şi încă îmi place asta.
   Neîmpliniri? Sunt şi ele prezente pe listă. Se spune că "acela care are noroc la bani nu are noroc în dragoste", lucru neadevărat în cazul meu, căci nici la loto n-am câştigat, şi nici nu mi-am găsit încă jumătatea. E adevărat că de partea a doua nu m-am ocupat serios până de curând. Aici am o întrebare rămasă fără răspuns: poate exista un suflet pereche, cu care să poţi comunica aproape telepatic, şi de care să nu te poţi apropia mai mult, de parcă aţi fi despărţiţi de un perete gros de sticlă?
    Acum, dragi prieteni, ce credeţi, mai am vreo şansă sau trebuie să-mi caut un psihiatru bun?

duminică, 16 septembrie 2012

NIŞTE BĂIEŢI

       Articol semipublicitar

       Recunosc, nu am fost şi probabil nici nu voi fi vreodată un ascultător de muzică clasică. Fac parte dintr-o altă eră, rezonez mai degrabă la plânsetul unei chitări electrice mânuită măiastru de un Garry Moore sau un Santana. Ideea de pian clasic şi de violoncel nu îmi provoca nici un fior, nici un interes. Puţinele intersectări ale rock-ului cu simfonicul, sau măiestrele puneri în scenă ale lui Tudor Gheorghe mă ating într-un mod plăcut, însă doar ocazional, fără să devin un fan.
       Rolul asumat de curând de către cineva, acela de deschizător de porţi în viaţa mea, m-a adus în faţa unui nou(pentru mine) tip de muzică, o fuziune a instrumentelor clasice cu muzica modernă, o orchestraţie originală a unor melodii contemporane sau clasice, în care se simte bucuria de a face muzică pentru suflet. Descoperiţi pe Youtube, am văzut în clipurile lor cum trăiesc ei muzica, am vibrat şi eu odată cu acordurile puternice ale pianului şi cu glasul cald al violoncelului. E adevărat că e o muzică de atmosferă, şi că trebuie să ai o anumită stare pentru a o savura pe deplin, însă simt că este de datoria mea să împart cu prietenii această bucurie.
       De aceea, dacă vreţi să ascultaţi o muzică pentru suflet trebuie doar să căutaţi pe Youtube "PianoGuys" şi, zic eu că nu veţi regreta. De asemenea, dacă aveţi şi alte exemple de muzicieni de acest gen, aştept sugestii.


             
©http://thepianoguys.com

CELE DOUĂ CUVINTE

      Ce uşor îţi este, atunci când eşti copil, să rosteşti cele două cuvinte. Nimic nu ţi se pare mai firesc, decât  să spui celor dragi, privindu-i în ochi, fără teamă, simplu: "te iubesc". Normal, sunt ai tăi, îi cunoşti de când ai deschis ochii, au fost mereu lângă tine, cu tine.
     Cât de greu devine mai târziu, mai ales dacă îţi strigi în deşert primul "te iubesc" adolescentin. Ţi se par două cuvinte irosite, pârjolite de arşiţa pustiului, împreună cu o parte din inima ta. Te fereşti mai apoi să le mai pronunţi, chiar dacă inima, bătând din nou înflăcărat, ţi-o cere. Frica de a nu fi rănit ridică o colivie în jurul acestor vorbe, şi ai nevoie de cineva special, care să vină cu cheia şi să le elibereze. Teama e cu atât mai mare cu cât, de foarte multe ori cele două cuvinte sunt folosite prea uşor de către unii, ca un paşaport pentru accesul facil în viaţa ta, în inima ta.
      Însă, când împotriva tuturor temerilor, găseşti în tine puterea de a rosti clar şi răspicat "TE IUBESC!", în acele momente poţi fi sigur, atât tu, cât si destinatarul lor, că ele capătă valoare infinită, şi că trebuie să faceţi totul ca acea valoare să nu se demonetizeze, iar flacăra iubirii să nu se stingă, chiar dacă, cu timpul, mai scade din intensitate.

P.S. Există, îmi veţi spune, o iubire care nu se devalorizează, care nu dispare, şi care nu îţi va fi înşelată niciodată. Este adevărat, însă şi în privinţa ei avem în viaţă momentele noastre, mai lungi sau mai scurte de tăcere, chiar dacă în adâncul sufletului ştim că ea există.

             
© Trupa Taxi

sâmbătă, 15 septembrie 2012

MARTIE



     Din zbaterea tandră a pleoapelor tale, am cules diafane aripi de flutur hoinar şi le-am dat drumul să zboare pe cerul inimii mele.
     Cu roşeaţa aprinsă a buzelor tale, am dat culoare bobocilor de trandafiri ce zac cu seva îngheţată sub zăpadă.
     Din tremurul glasului tău, când spuneai: „să râdem”, deşi aveam lacrimi în ochi, am luat căldură şi am topit zăpada pentru ca să poată răsări primăvara.
     „A iubi e primăvară”, spune Blaga, şi de aceea tu vei fi mereu luna Martie a sufletului meu.


(c)1993 Leucuta Vlad

vineri, 14 septembrie 2012

VĂ MULŢUMESC

      Am pornit acest blog încurajat de prietenii de pe facebook, care păreau interesaţi de ceea ce aveam eu de spus. Am avut privilegiul să fiu înconjurat de oameni inteligenţi, iar unul dintre ei mi-a atras atenţia că materializarea prin scris a gândurilor mele  este o dovadă a unei nevoi de comunicare. Sunt de acord, şi lucrez şi pe direcţia aceasta. Însă, sincer să fiu, nu mă aşteptam la aşa ceva.
     Pentru un tip venit din "tehnic", este surprinzător să vadă că gândurile lui ar putea să stârnească interes. De aceea, să ating peste 500 de vizualizări în mai puţin de trei săptămâni este copleşitor. E adevărat că am fost şi promovat, şi pentru asta trebuie să mulţumesc impresarului meu.
     Aş vrea să vă rog ceva, să mă ajutaţi să înţeleg cine, de unde şi câţi cititori am. În pagina de editare a blogului am acces la o statistică, nu foarte detaliată, însă care m-a pus pe gânduri (vedeţi imaginea, Rusia? Croaţia? Marea Britanie?). Ce vă rog? Pe comentarii, lasaţi fiecare măcar iniţialele şi oraşul în care locuiţi. Mi-ar face placere să-mi cunosc publicul, chiar dacă între voi rămâneţi anonimi, prin nepublicarea de către mine a mesajelor. 
      Mulţumesc.

joi, 13 septembrie 2012

NELEGIUIŢII

     Orice societate, din cele mai vechi timpuri şi pâna astăzi, s-a ghidat după un set de reguli, care să împartă cât mai strict posibil ce este bine de ce este rău, ce trebuie şi ce nu trebuie făcut, astfel încât societatea să trăiască în pace şi să se poată dezvolta.
     Mai întâi verbal, apoi dăltuite în piatră, arse în lut sau scrise pe pergamente şi mai apoi hârtie, aceste reguli, morale în esenţa lor, au căpătat putere de lege în mâna unor conducători luminaţi, capabili să înţeleagă şi să împartă dreptatea, pentru bunul mers al poporului. Mii de ani, omenirea s-a ghidat după lege, fie ea divină sau juridică, evoluând spre ceea ce suntem (sau ar trebui să fim).
       Mă uit în jur şi am impresia că noi românii nu mai facem parte din lumea asta. Parcă ne-a luat Dumnezeu minţile, parcă am fi loviţi de orbire. În ţara asta atât de binecuvântată, am ajuns parcă nişte străini în vizită, ajunşi să se crucească de tot ceea ce se petrece. Legi avem, dar nu-i pasă nimănui de ele. Ori nu se respectă, decât poate de cei "neadaptaţi" realităţii actuale, ori sunt astfel croite încât să poată fi ocolite cu uşurinţă de cei "adaptaţi". Cei care clamează egalitatea în faţa legii, "dar nu pentru căţei", şi care chiar ajunşi eventual de braţul justiţiei (mai degraba datorită unor răzbunări politice), dezvoltă subit boli incurabile, care nu le mai permit să-şi ispăşească pedeapsa.
      Cât despre legile morale, acestea chiar au ajuns bătaia de joc a norodului, care altfel se înghesuie nevoie mare să bată mătănii sau să se închine la moaşte, pentru ca mai apoi să dea năvală la chiolhanele pregătite alături de sfintele lăcaşe, sau să belească ochii la televizor, să vadă ultimele isprăvi ale unor "vedete" promovate în lumina rampei  mai degrabă de scurtimea fustei decât de realizări profesionale. Un norod care a hotărât că e trendy să sărbătorim de Crăciun tăierea porcului, iar de paşte sfântul drob de miel, că lumina adevărată se găseşte la Bamboo, nu în altă parte. E adevărat că aceste lucruri au fost induse şi de comportamentul  clerului, care afişează fără jenă o opulenţă sfidătoare, în contradicţie cu orice declamă în predicile lor. Nu degeaba expresia "fă ce zice popa, nu ce face el".
      Posturile TV promovează din plin nonvaloarea, ţigăneala, chiloţăreala,can-can-ul în numele unui rating iluzoriu. Manelişti cu două clase, vedete semidocte, piţipoance seminude emit fraze cu pretenţii de judecăţi de valoare, urmăriţi cu gura căscată de un public tot mai convins de adevărul spus din vârful buzelor, cu un aer superior.
     O rază de speranţă se iveşte din când în când, la afişarea unor audienţe, în care emisiuni de nişă, cu invitaţi de reală valoare îngroapă efectiv pseudoshow-uri copiate(prost de cele mai multe ori) după formate externe. Profesionişti din diverse domenii, aduşi în faţă de realizatori care mai cred încă în şansa unei deşteptări a spiritelor amorţite, reuşesc să aducă lumina adevărată în casele românilor.
       Tot mai actuale, versurile Scrisorii a treia exprimă acut nevoia instaurării legii, întruchipată de Vlad Ţepeş:     Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
               Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
               Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
               Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

marți, 11 septembrie 2012

IUBITA



      Mi-am găsit iubită! Una mai specială, o "iubită" spirituală. Îmi veţi spune că acum chiar aberez, însă permiteţi-mi să vă explic. Există o femeie în viaţa mea, o femeie care ştie să-mi aţâţe spiritul, să-mi excite ideile, să le dezmierde, să se alinte atât cât să mă stârnească a scrie, chiar să ma ducă în pragul extazului intelectual. Îmi face atât de mult bine, încât mi-e teamă că, trecând la alt nivel al relaţiei aş putea strica totul. Sper doar ca plăcerea simţită să fie reciprocă, să-i fie şi ei tot atât de bine.
      Mulţi bărbaţi ajung să lase totul pentru a fi cu iubita. Nu ştiu ce-mi rezervă viitorul, cert este că dacă ne-am potrivi şi în alte planuri cum ne potrivim acum, ar putea fi femeia vieţii mele.

P.S. Această postare avea ca şi cuvânt principal un alt termen decât iubită. La sugestia impresarului meu, căruia cuvântul îi sună nepotrivit am făcut cuvenitele modificări. Cu ocazia asta vreau să vă propun un concurs: cine ghiceşte care era cuvântul originar primeşte ceva frumos, cu condiţia sa-mi lase la comment adresa de mail. Oricum nu va fi publicată nici o adresă, nici un nume, eventual doar iniţialele câştigătorului.

luni, 10 septembrie 2012

BLUES


BLUES

Înainte de venirea ta
Viaţa a fost un joc
Cu reguli deschise
Depinzând de noroc.

Ai venit şi ai dat sens
Noptatecului clar de lună,
Plânsului de dor,
Mersului pe străzi c-o floare în mână.

Nu te condamn că nu iubeşti
Aceleaşi flori, aceleaşi vise,
Aceleaşi străzi, aceiaşi oameni,
Aceleaşi cântece aprinse.

Dar înainte de-a pleca
Întoarce-ţi faţa către mine
Şi spune-mi doar atât , aş vrea:
Cum pot trăi eu fără tine?

Ce rost mai are viaţa mea?
Cum o să pot să mai trăiesc?
Inima mea-i în mâna ta
Şi doar pe tine te iubesc.

(c)1993 Leucuta Vlad

duminică, 9 septembrie 2012

M-AM SĂTURAT !


Acest text a fost publicat pe facebook in 16.08.2012 însă îl consider la fel de actual.

Asta nu e viaţă!

1.M-am săturat! Mă sufoc într-o ţară în care fetele de pe centură şi peştii "fac politică" şi conduc ţara spunându-ne doct: "lasă mâncaţi-aş că ştim noi ce vrei tu!" în timp ce îşi împart afacerile şi influenţele transpartinic, mai mult sau mai puţin la vedere.

S-a umplut politica de "doctori" facuţi la apelul bocancilor şi de curve virgine, de securisti anticomunisti, de manelişti ai ideologiei şi de analişti îmbâcsiţi de miasma euroilor primiţi de la stânga sau de la drepta eşichierului politic (de parcă am avea aşa ceva şi nu un terrariu plin de târâtoare politice). O ţară care tinde să se transforme dintr-un paşalâc turcesc într-o colonie a noului imperiu german, sau în protectorat SUA, cu toate ploconelile de rigoare, şi un popor spălat pe creier, al cărui memorie nu se întinde pe durată mai mare de o săptămână.



2.M-am săturat să fiu "mister nice guy", eternul "frate mai mare", "băiatul cuminte şi săritor" gata să sară la orice apel, justificat sau nu, venit de la oricine, oricând. Am stat destul ascuns în mine, îngropat în muncă, "în siguranţă".



E timpul să închei odată pentru totdeauna cu viaţa asta! 

Dacă aş avea pistol, ca Năstase, ar fi simplu. Altfel, nu-mi rămâne decât să ma înec sau să mă spânzur.



Însă, fiind slab de înger, voi alege variantele mai simple: să mă înec în alcool, sau să mă spânzur de gâtul vreunei "pisi", care să-mi pape zilele şi banii.



Dar staţi puţin, parcă vă promisesem că vă voi stresa o perioadă cu "filozofiile" mele. Aşa că băieţi, dacă aveţi chef de un pahar de vorbă(nu tărie, că nu mă stiu, vin sau bere),şi fetelor, dacă credeţi că vreţi să discutaţi şi altceva decât freze(ar fi culmea la ce freză am) sau fotbal(deşi aici mă pricep) aveţi toate căile de comunicare deschise.

                              

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Cum ştii DACĂ ?


Fiecare eveniment din viaţă are momentul lui predestinat. Întrebarea este: cum ştii care e acela?

DACĂ...

Dacă ne-am fi întâlnit în neolitic, te-aş fi iubit cum iubeau acei oameni focul şi piatra şi apa şi aerul, şi poate chiar mai mult decât atât.
Dacă ne-am fi întâlnit acum o mie de ani la vreo cinstită curte împărătească, te-aş fi iubit cum se
iubea-n Balcani, şi poate chiar mai mult decât atât.
Acum un veac dacă ne-am fi întâlnit, te-aş fi iubit cum Eminescu iubea lacul şi codrul şi luna şi teiul, şi poate chiar mai mult decât atât.
Dar eu te-am întâlnit acum, şi lumea mi se pare strâmtă pentru iubirea mea.
Şi dacă m-ai iubi şi tu am umple universul cu iubirea noastră.
Şi poate chiar mai mult decât atât.


(c)1993 Leucuta Vlad

joi, 6 septembrie 2012

Aş vrea (2012)

AŞ VREA (2012)

Aş vrea să-ţi sărut ochii plânşi femeie,
Să îţi usuc cu gura-mi a lacrimii scânteie,
S-aduc apoi lumina, ca să-ţi aprindă faţa,
Şi să te-ajut mereu să surâzi toată viaţa.

Aş vrea să-ţi aud inima bătând, iubito,
S-aud în ea iubirea ce cântu-mi a zidit-o.
Să îţi cuprind în braţe a inimii petale,
Şi să îţi fac din pieptu-mi un scut al vieţii tale.

Aş vrea să pot să-ţi mângâi tâmpla cea fierbinte,
Să pot să strâng în două, o mie de cuvinte.
Să-ţi zic că fără tine nu pot să mai trăiesc,
Spunând uşor, în şoaptă, eternul "te iubesc".

(c)2012 Leucuta Vlad



miercuri, 5 septembrie 2012

Eu


IAR ĂSTA SUNT EU

Un nebun alergând cu o floare în mână
Pe străzi ce duc lăturalnic spre gară,
Ce-ajunge mereu după ce trenu-a plecat
Şi peronul e gol, si durerea-l omoară.

Un nebun ce-a crezut că-i destul să iubeşti,
Şi-ai să poţi să aduci trenul iar la peron,
Ce-a simţit că-i destul doar o dat' să greşeşti
Ca s-ajungi iar prin viaţă umil pieton.

Un nebun ce-a simţit că iubirea-i o moară,
Ce macină suflete de muritori.
Puţini ea ridică, prea mulţi ea doboară,
Şi mult prea puţini pot fi-nvingători.

(c) 1993 Leucuta Vlad Valerian

luni, 3 septembrie 2012

IUBIND O ZÂNĂ

IUBIND O ZÂNĂ

E ca o zână.
În paşi uşori, de dans, ea pare că se mişcă.
Şi nimeni n-a văzut în ochii ei
Atâtea limpezi ape, atâta clar de lună.
Cu zâmbetu-i alungă norii,
Iar glasul ei e susur de izvor.
Ea e o zână.

Dar nu-i a mea.

(c)1993  Leucuta Vlad Valerian

duminică, 2 septembrie 2012

EU CRED

    Eu cred că Dumnezeu este în fiecare dintre noi, plantat ca o sămânţă încă din născare. Însă această sămânţă are nevoie de mai multe condiţii pentru a încolţi, a creşte şi a înflori. În primul rând trebuie ca ea să întâlnească solul roditor. Dacă terenul este sterp, atunci totul este pierdut. Sunt şi soluri atât de roditoare încât floarea Lui se dezvoltă rapid, punând stăpânire, înflorind şi umplând acea persoană de lumină. Eu cred că lutul din care am fost eu plămădit, nu e nici sterp, dar nici atât de roditor. Sămânţa a încolţit, creşte, aştept încă să văd o floare, sau poate sunt eu orb şi n-o văd.
   Nu-l pot vedea pe Dumnezeu stând undeva sus, cu un catastif mare în faţă, notând greşelile noastre şi alocând câte o pedeapsă pentru fiecare. Eu cred că primii şi poate ultimii judecători ai faptelor noastre suntem chiar noi, deşi dacă sămânţa s-a prefăcut în floare, ar trebui să ştim dacă ce urmează să facem e bine sau nu, nu să judecăm abia după.
   Eu cred că cineva a fost capabil de atâta iubire pentru oameni, încât a murit pentru noi, pentru a ne spăla nouă pacatele făcute, şi pentru a ne deschide ochii, astfel ca noi să nu ajungem în situaţia de a le mai face. Eu cred că oricare dintre noi îşi poate duce viaţa în spiritul celor două legi date acum 2000 de ani, si anume: "să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este întâia şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia, este: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi." Dacă cineva se conduce după acestea şi nu le încalcă cu ştiinţă eu cred că poate pleca de pe această lume cu capul sus, mântuit.

P.S. Această postare o fac cu îngăduinţa agentului meu secret.

EŞTI SINGURA


EŞTI SINGURA

Deşi poate c-o să-ţi par un nătâng,
Eşti singura fată ce mă face să plâng.
Când pleci şi rămân iarăşi singur în noapte,
Şi simt că se năruie visele toate.
Atunci un butoi de lacrimi eu strâng.

Eşti singura fată ce mă face să râd,
Când vii şi împrăştii întunericul hâd.
Atunci primăvară se face-ntre flori,
Iar eu mă ridic şi cuprins de fiori
Le-ncălzesc cu iubire, cu speranţă le ud.

Eşti singura fată ce mă face să cânt
Şi versul meu luat e de vânt
Şi dus e acolo, departe, la tine
Să te-ntoarcă cu gândul din nou înspre mine,
Să simt şi eu că singur nu sunt.

Eşti singura, şi eşti motivul să fiu,
Din ochii tăi eu culeg focul viu,
Cu care aprind cerul din inima mea
Pe care tu străluceşti ca o stea
Iar viaţa-mi e rai, un rai argintiu.

Când iarna, răcit, lângă foc m-odihnesc
Eşti singura fată la care gândesc.
Şi dorul de tine, nebun, mă usucă,
Brusc ochii tăi îi zăresc, o nălucă,
Sunt singur şi cred c-am să-nebunesc.

Aş vrea lângă tine să mă găsesc,
O clipă doar eu să te întâlnesc.
Şi îmbătat de unda ta de parfum,
Cu glas tremurat, doar atâta să-ţi spun:
Eşti singura fată pe care-o iubesc.

(c)1993  Leucuta Vlad Valerian

sâmbătă, 1 septembrie 2012

1993


    Aşa cum am promis, postez o poezie scrisă în 1993. Nu ştiu de ce am început cu asta, aşa am simţit că trebuie.


CÂNTEC PENTRU SUFLET DE FATĂ

Sufletul tău e o floare nemaivăzută,
Şi doar tu ştii cât te doare când cineva,
Pentru care-ai crezut că vei înflori
Îţi rupe fără milă o petală.
Atunci simţi că niciodată,
Floarea sufletului tău nu se va desface pentru altcineva.
Dar, la fel cum floarea aşteaptă cuminte sub zăpadă căldura soarelui,
Să aştepţi şi tu, căci într-o zi vei simţi aproape căldura altei flori,
Şi.n văzduh se vor înălţa ca două ruguri arzând împletit,
Două miresme, a două flori nemaivăzute
TU şi EL.

(c)1993 Leucuta Vlad Valerian

ANUNŢ IMPORTANT

    Inspirat de filmele americane, în care fiecare pretendent la o oarecare faimă în artă are un agent(impresar), am contactat şi eu pe cineva, care chiar dacă nu are o mare experienţă în domeniu, se pricepe la cifre. Bazându-se pe fler şi pe "talentul" meu, a acceptat, cu condiţia ca, având în vedere că urmează să aibe o perioadă încărcată în care doar eu îi mai lipseam pe cap, să iau şi eu o pauză, şi cu ocazia asta să-mi limpezesc gândurile.
     Am considerat că are dreptate, şi că nu mi-ar strica şi mie să am capul limpede. Astfel că o vreme, voi posta doar nişte "scrieri" mai vechi, pentru a pricepe şi prietenii mei cum am ajuns aici. Mă voi strădui în acest timp să îmbunătăţesc aspectul şi funcţionalităţile blogului, dupa puterile şi priceperea mea.
     Sper doar ca agentul meu, după ce-şi va fi rezolvat problemele, să mai aibe vreme să se ocupe şi de mine.
     Vă mulţumesc pentru înţelegere.
   

vineri, 31 august 2012

BASMELE COPILĂRIEI

     Nu ştiu alţii cum sunt... Staţi, parcă am mai citit asta undeva. A, da, parcă Ion Creangă îl chema pe nenea ăla ale căror poveşti ni le citea mama pentru a ne adormi în după-amiezele copilăriei noastre. "Încă una mami, te rooog" se auzea la sfârşitul unei poveşti în care prinţesa se apleca şi sărutând broscoiul îl transforma în prinţ şi trăiau fericiţi până la adânci bătrâneţi.
     Între timp am crescut, şi am realizat că nici poveştile nu mai sunt ce ştiam eu de prin cărţi. Prinţesele şi prinţii s-au schimbat de nu-i mai recunoşti. Unele prinţese s-au transformat în "pisi" rasfăţate, care ar pupa orice, dacă este posesorul unei maşini de fiţe şi al unui cont gras. Altele se închid în turnul lor de fildeş şi prinţul are al naibii de multă treabă pentru a le face să-şi coboare ochii asupra lui. Prinţesele adevărate, sătule de câţi prinţi preferă să rămână în forma unui broscoi sau a unei bestii, suspină în iatac sperând la Făt Frumos  călare pe calul alb, refuzând să mai irosească un sărut în plus, chiar dacă sub fereastra lor stăruie câte un brav prinţ încorsetat într-un trup de necuvântatoare.
      Prinţii de pe vremuri au ajuns acum să se împartă şi ei în mai multe ranguri princiare. Sunt  aceia care, moştenind averea regatului, preferă s-o irosească pe maşini scumpe şi pisi-prinţese. Mai sunt şi prinţii care  din motive neştiute de povestitor preferă compania altor prinţi, făcând pe prinţesele, "căci aşa e modern, şi ei oricum s-au simţit mereu prinţese". Rămaşi la urmă, prinţii săraci şi cuminţi, acei Prâslea, suspină poezii sub balcoane de domniţe, pentru a smulge un surâs diafan şi feciorelnic, precum şi promisiunea unui vals sub clar de lună. Sărmani cavaleri rătăcitori, crescuţi cu legende despre timpuri apuse, condamnaţi la eternă visare.
      Tot mai puţini cavaleri adevăraţi şi tot mai puţine domniţe virtuoase se găsesc în lumea de azi, încât mi-e teamă că noi nu vom mai avea ce poveşti să le spunem copiilor nostri. Şi aşa ei vor creşte cu ideea că pe lume există doar zmei şi monştrii, vrăjitoare rele şi zombi mâncători de creiere.
      Săracă lume, fără prinţi şi prinţese, fără zâne bune şi pitici binevoitori.Fără happy end!

joi, 30 august 2012

ALCHIMIE

   De mii de ani oamenii au combinat ocultul cu ştiinţa, căutând să obţină fie aur sau argint, fie piatra filozofală care să-i ajute să creeze panaceul, o poţiune care să vindece orice boală. Căutările lor, chiar neîncununate de succes au ajutat la dezvoltarea medicinei, artelor si stiinţelor moderne.
   Inspirat de Nicolas Flamel sau de Peracelsus, ca să amintesc doar doi dintre celebrii alchimisti, am început un mic experiment propriu. Am pus într-un creuzet următoarele ingrediente:
o parte a inimii mele - arsă de o mare iubire neâmpărtăşită din tinereţe, şi care m-a urmarit pâna astăzi,
o mică doză de maturitate -  dobândită cu greu, în timp,
hotărârea de a schimba ceva în viaţa mea - determinată de un eveniment tragic al cuiva apropiat.
   Este adevărat că am primit un  mic ajutor din partea muzei mele, transformată între timp în ucenicul meu nevrăjitor, şi care a contribuit cu:
putere - puterea ei spirituală, pe care în ciuda gingăşiei sale o degajă prin toţi porii.
capacitatea ei - de a vedea în mine şi de a-mi stârni din nou plăcerea de a pune pe hârtie ceea ce gândesc,
disponibilitatea - de a mă asculta şi de a-mi îndruma căutările.
   La căldura acestui August torid,am amestecat aceste ingrediente,  poate prea repede câteodată, poate alteori cu teama de a nu strica totul, însă cu un scop bine determinat, şi anume să le transform în diamantul nepreţuit al unei prietenii sincere şi curate.
   Şi sunt mulţumit să spun că au început să se vadă primele străluciri ale nestematei căutate. Să poţi să transformi iubita în prietenă este ideal dacă vrei să pui bazele unei relatii, de orice fel ar fi ea.


marți, 28 august 2012


Sevraj

În ultimul an de liceu, într-un moment (ne)fericit, am încercat un drog. Un drog atât de puternic, încât am devenit dependent aproape instantaneu. Din păcate era gratis, şi în anii aceia era din belşug.Senzaţiile erau
diverse, amestecându-se între ele şi făcându-mă să sufăr o durere surdă, ciudată, cu gust dulce-amărui, ca o gutuie prea coaptă. Uneori îmi simţeam inima luând-o razna, zbătându-se în piept precum o pasăre ce vrea să treacă prin gratiile coliviei. Alteori mă moleşea o tristeţe sumbră, vecină cu depresia. Prietenii se uitau la mine ciudat, când vedeau că sunt primul care plec de la petreceri, dar cum să le explic?
Scăparea mea a fost începerea şcolii postliceale, descoperirea altui domeniu de interes, apoi armata cu disciplina ei cazonă iar şi mai apoi munca.Ei, am mai încercat eu şi alte "substanţe" însă niciuna nu-mi dădea aceleaşi trăiri. Am scăpat, mi-am zis şi convins că orice ar fi sunt vindecat, am hotărât să mai prizez o dată. Nici n-am apucat bine să mă apropii, că pieptul mi se transformase iarăşi într-o colivie prea strâmtă pentru zbaterile inimii.
Şi da,s-ar părea că sunt din nou dependent. O fi grav oare?

duminică, 26 august 2012


LIKE LA STATUS

Mai deunăzi m-au trecut fiori când, intrând pe facebook am văzut 3 LIKE la statusul unu(e)i prieten(e) care anunta ca este singur(ă).
Nu ştiam dacă "modificarea statusului social" se făcuse din iniţiativa celui ce o anunţase, aşa poate s-ar fi justificat cumva (în ideea că îi va fi mai bine astfel), însă cum să dai LIKE când cineva ajunge să fie singur?
Asta e problema zilelor noastre: atâta tehnologie face ca distanţele să dispară, fără însă să ne apropie unii de ceilalţi.
Dispare emoţia statului faţă în faţă, dispar strângerile de mână, îmbrăţişările, ghionturile prieteneşti, lacrimile se usucă în singurătate, fără ca cineva să încerce să ţi le şteargă altfel decât virtual.
Suntem toţi prieteni, însă stăm izolaţi în "cubuleţele" noastre, aşteptând un LIKE la bucurii, vizitând lumea online şi "rugându-ne la printuri digitale cu Isus".(c)Paraziţii
Aşa că drag(ă) prieten(ă) dă-mi voie să nu-mi placă statusul tău!

Şi acum aştept LIKE-uri dacă sunteţi de acord cu mine :))).