O SÂMBĂTĂ (NE)LINIŞTITĂ

Cântecul cocoşilor din acea dimineaţă de sâmbătă născu sentimente diverse printre locuitorii oraşului. În liniştea dată de faptul că era o zi de sărbătoare, cântecele guturale ale înaripatelor străpungeau văzduhul precum nişte cuţite.

În casa lui, Marele Preot se pregătea de slujbă. Pentru prima dată după mult timp dormise liniştit. Cel care îi crease atâtea nelinişti în ultima vreme, zăcea fără suflare într-un mormânt rece, păzit cu străşnicie de soldaţii Romei. Ordinea fusese restabilită. Nu-i păsa prea mult Marelui Preot de ordinea publică a stăpânirii romane, mai importantă era stabilitatea bisericească înstăpânită de-a lungul timpului. Deşi în sinea sa preotul recunoştea că multe din învăţăturile şi din faptele acelui tânăr nazarinean erau acoperite de Scriptură, nu putea accepta ca preoţimea să renunţe la privilegiile căpătate în timp. Însă, odată cu acel "s-a isprăvit" rostit cu voce stinsă pe cruce, status quo-ul fusese restabilit. Mai ales că în mintea conducătorilor bisericeşti orice urmă de îndoială fusese spulberată de disperarea din cuvintele rostite mai înainte de asta de către condamnat: "Dumnezeul meu pentru ce m-Ai părăsit!". Era clar că nu era ceea ce pretinsese. Dar dacă?... o urmă de îndoială străbătu mintea Marelui Preot. Trimise după slujitorul său credincios şi-l însărcină să verifice dacă totul este în regulă la mormântul nazarineanului. 

Într-o căsuţă de la marginea cetăţii, Petru îşi astupase urechile cu podurile palmelor şi plângea încontinuu. Nu mai suporta să audă cocoşii cântând, şi dacă ar fi fost după el ar fi exterminat toţi pintenaţii din Israel. Mai mult decât ura sunetul acela, se ura pe sine însuşi şi slăbiciunea de care dăduse dovadă. La câteva ceasuri după ce îşi afirmase dragostea faţă de Învăţător, nu doar că nu fusese alături de el în rugăciune în grădină, ba mai mult se lepădase de orice asociere cu El. În loc să-I fie alături, aşa cum îi fusese în ultimii ani, fugise şi se ascunsese ca un şobolan. Iar acum, blestemaţii ăia de cocoşi îi reaminteau în fiecare dimineaţă cine era: un laş şi un trădător nemernic.

Guvernatorul roman ieşi pe pridvorul palatului său şi trase adânc aer în piept. Era linişte în cetate, iar el tocmai pentru asta fusese trimis de la Roma, să menţină liniştea. Nu dormise prea bine, pentru că de la întâlnirea cu acel Isus îl frământa mereu o întrebare: "Ce este adevărul?". Îl tulburase nespus acea întâlnire. Nu înţelegea ce anume putuse face acel tinerel cu privirea blândă ca să-i învrăjbească aşa pe preoţi. Deşi nu-i găsise nici o vină, trebuise să cedeze, mai mult din pricina ameninţărilor preoţimii cum că poporul se va revolta dacă acel Isus nu va muri. Nu-i păsa lui prea tare de afacerile acelor preoţi şi era convins că soldaţii săi ar fi fost în stare să înnăbuşe orice revoltă, însă nu dorea ca la Roma să se audă de aşa ceva. Acum totul se liniştise, mai trebuia doar să se asigure că trece şi Duminica fără incidente, aşa că trimise ordin ca doi soldaţi odihniţi să fie trimişi la mormântul nazarineanului pentru a-i înlocui pe cei de acolo.

La cealaltă margine a Ierusalimului, nişte femei puneau la cale, printre suspine, planul pentru a doua zi. Trebuia să cumpere miresme şi cele necesare pentru îngrijirea celui mort, însă cea mai mare problemă a lor era că nu vor putea să mişte piatra care închidea mormântul.

Satan era în plină petrecere. Ceea ce nu reuşise el în pustie făcuseră preoţii, care din slujitori ai lui Dumnezeu ajunseseră, cu voie sau fără să-i slujească lui. Victoria tocmai obţinută îl făcea mai încrezător în puterile lui malefice. Fiul lui Dumnezeu zăcea mort şi îngropat, dus la moarte de însuşi poporul ales. 

La mormânt era linişte. Soldaţii picoteau la umbra unui smochin, aruncând din când în când câte o privire spre piatra imensă ce acoperea mormântul. Nu pricepeau ei prea bine de ce trebuie să păzească acel loc, însă îşi spuneau că ştie el centurionul de ce i-a pus acolo. Dincolo de piatră, Omul Isus îşi dormea somnul, răpus de către patimile suferite. Însă mai mult de suferinţele trupeşti, îl duruse sarcina grea pe care o purtase pe cruce, căci nu e uşor să porţi pe umeri păcatul unei lumi întregi. Ştia însă că Împărăţia pe care o propovăduise îşi răsădise seminţele în inimile celor care l-au însoţit, şi că o seminţie aleasă va împânzi pământul în urma suferinţei sale.

"Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod. (Ioan.12:24)"

Însă cocoşii aveau să cânte şi a doua zi! Femeile aveau să meargă la un mormânt gol şi speranţa unei lumi întregi avea să renască! Hristos a înviat!