vineri, 22 noiembrie 2013

TERAPIE

Am beneficiat zilele trecute de o ședință de terapie pentru suflet și minte. Profitând de un moment mai liniștit al vieții, am asistat la un concert al maestrului Tudor Gheorghe. Versurile lui Mircea Micu (arădean de-al meu) și Grigore Vieru (cel mai român dintre poeții basarabeni) puse magistral pe muzică și interpretate de un gigant al artei românești au făcut pe rând sala să râdă și să plângă, au acționat precum un balsam, acel catharsis căutat de vechii greci ca și un tratament medical de purificare a sufletului. După două ore de artă adevărată am plecat din sala de spectacole mai tânăr parcă, mai bucuros cu siguranță și mai plin de speranță. Nu totul e putred în Romania, încă mai licărește lumina unei lumi curate, în care personajele care colcăie în viața publică și prin mass-media, nu-și găsesc deloc sensul.
Trist este faptul că aceste evenimente nu-și găsesc locul în spații mai generoase, unde ar putea intra un public mai numeros, dar aici probabil că-și face simțită prezența cealaltă față a monedei. Influențat de pseudo-arta promovată tot mai intens în media, românul preferă confortul fotoliului așezat în fața micului ecran (apropo, nu știu de ce încă i se mai spune așa, în epoca diagonalelor de la 82 de centimetri în sus) unde ceea ce vede îi moleșește creierul pentru un somn mai ușor.
Legat de somn, aici am dezvoltat o altă teorie. Într-un discurs ținut la Casa Albă, pe care vă recomand să-l urmăriți aici, Ben Carson face o afirmatie: ”Când educi pe cineva, îl eliberezi”. Această afirmație, legată de o altă expresie celebră și anume: ”Somnul națiunii naște monștri” mă fac să fiu tot mai convins că o națiune cu o educație precară și cu un grad de cultură la limita umanului, este mult mai ușor de condus de către ”monștrii” născuți din somnul unui popor tot mai adormit. Parcă nu degeaba imnul național este ”Deșteaptă-te române”, generația celor ce l-au compus la 1848 fiind o generație școlită și în consecință însetată de libertate.
Ca sprijin în teoria mea vine chiar politica adoptată de cei care au condus Romania în ultimii ani. Cele mai vitregite domenii din punct de vedere al susținerii financiare și al politicilor manageriale adoptate sunt învățământul și cultura. Q.E.D.
Nu știu cine a născocit proverbul care spune că ”decât o armată de lei condusă de un măgar, mai bine o armată de măgari condusă de un leu”, probabil un politician, însă vă asigur că dacă am fi o armată de lei cu adevărat, am fi capabili să punem în fruntea noastră tot un leu, iar măgarii ar fi puși la locul lor.
Însă pentru a deveni lei avem nevoie de ”terapie”. Și această terapie ne este mult mai la îndemână decât credem. O carte reprezintă cea mai accesibilă fereastră către libertate. Prin ea putem evada din cotidianul sufocant, transpunându-ne în pielea personajelor. Fiecare carte citită este o cărămidă pusă la treptele ce ne vor ajuta să trecem ”dincolo”. O muzică de calitate poate înălța sufletul mult mai sus decât o pot face ” furnicăturile ” manelelor sau muzicii comerciale care răsună pe toate posturile de radio. Ține de noi să alegem și să ne adunăm forțele pentru a nu cădea pradă facilului și mediocrului.


marți, 5 noiembrie 2013

EU

E atât de simplu: persoana întâi singular. Eu. Ce vrei mai mult? Nu ți-e bine așa? Oo și cât de bine e. Totul se  învârte în jurul persoanei tale, totul are de-a face cu tine. E simplu să spui: ”problema mea”, ”lucrul meu”, ”bucuria mea”, ”jobul meu”. Și... gata, cercul se închide și ai confortul că ești în globul tău de sticlă și nimeni nu-ți strică liniștea.

Ai tot acest confort știind că poți folosi toate celelalte forme de conjugare, mai puțin una (veți vedea voi care), pentru a te absolvi: ”tu ești de vină”, ”el (ea) n-a făcut ce trebuia”, ”voi mă deranjați”, ”ei (ele) au greșit”. Dacă ești o persoană binecrescută poți folosi relativ ușor persoana întâi singular și pentru a recunoaște când ești în culpă: ”eu am greșit”, ”e vina mea”.

Însă a mai rămas o declinare, poate cea mai grea dintre toate: noi. Cât e de greu de acceptat acest noi, cât de tare ne atinge în ego-ul nostru. Parcă e atât de intruziv, uneori precum un ghimpe în coastă. E atât de greu să împarți, fie ele răspunderi sau beneficii. Simți că vine cineva și izbește cu barosul în globul tău de sticlă, făcând țăndări oaza ta de confort.

Tocmai de aceea rezistăm din răsputeri nevoii de ”noi”, deși de mici copii am învățat că ”unirea face puterea” și ”unde-s doi puterea crește”. Ne complacem cât putem cu zona de confort a eu-lui, chiar dacă uneori ne simțim slabi, în loc să ne tragem din răsputeri seva plină de putere a unui noi care doar pare că e dificil de păstrat în viață.

Și în plus de asta, chiar și bucuriile sau tristețile se simt altfel. Bucuria parcă nu e așa intensă atunci când nu vezi râsul de pe fața partenerului, la fel cum greutatea unei supărări pare că se ridică la atingerea unei mângâieri sau a unei vorbe bune. 

Așa că eu vă întreb: Ce facem noi?