COINCIDENŢE?!

  Viaţa e o înşiruire de întâmplari plăcute sau mai puţin plăcute, de necazuri şi bucurii. Este important să ne amintim cu plăcere de cele bune, şi să învăţăm din cele rele, pentru a putea spori numărul situaţiilor de care să ne aducem aminte cu drag .

  Întâmplările acestea nu pot fi însă doar coincidenţe, aşezări aleatoare de situaţii, de circumstanţe. Ar însemna că drumul nostru ar fi coordonat de haos, ceea ce ar fi cumplit. De aceea, ideea unui coordonator suprem este extrem de plauzibilă. Cel puţin din propria experienţă pot afirma că am încetat să cred în coincidenţe în momentul în care am realizat că în viaţa mea apar oameni potriviţi exact în momentele potrivite.   Oameni cunoscuţi sau necunoscuţi au apărut mereu la momentul oportun să-mi ofere un sfat, o vorbă bună sau un sprijin la nevoie.

  O poveste potrivită cu situaţia este cea a omului care în timpul unei inundaţii se refugiază pe acoperişul casei, şi se roagă lui Dumnezeu pentru salvare. La un moment dat apare o barcă, şi oamenii din ea îl invită să urce. 

-”Nu, mulţumesc! le răspunde el. M-am rugat Domnului şi El mă va salva”. 

   Situaţia se repetă şi el refuză mereu în acelaşi mod, până când apele se ridică şi omul îşi pierde viaţa. Ajuns la judecata supremă el se lamentează: 

-”Doamne, cum m-ai lăsat să pier, pe mine, fiul Tău credincios?”

-”Eu? Păi nu ţi-am trimis trei bărci? De ce n-ai urcat în ele?”

  Dumnezeu aduce în viaţa noastră oameni, sau îi ia de lângă noi cu un scop. Nu întotdeauna pricepem pe moment de ce, însă realizăm cu timpul că aşa trebuia să fie, că aşa e mai bine, că omul sosit a adus cu el ceva bun, sau dacă nu, dacă ne-a făcut un rău, am învăţat din acel rău şi am reuşit să-l transformăm în ceva bun, pentru ca la rândul nostru să putem oferi binele acesta. 

  O persoană dragă mie mi-a spus într-o zi: „Dumnezeu face din îngeri oameni şi din oameni îngeri”. Am realizat mai târziu câtă dreptate avea. Oamenii îngeri vin în viaţa noastră mai ales în momentele de cumpănă, şi ne aduc echilibrul necesar depăşirii acestora. Important este să avem puterea să-i primim, să le acceptăm ajutorul şi să acceptăm ca la rândul nostru să ne primim „aripile” necesare pentru a ajuta pe cei cărora le vom ieşi în cale.

MOMENTE DE IMPACT

    Îţi vezi liniştit de drumul tău, ca un navetist obişnuit cu peisajul pe care-l vede zilnic, când, cu coada ochiului observi venind cu viteză un camion de mare tonaj. Nu ai vreme să schiţezi vreun gest că te trezeşti învârtindu-te fără control, cu toate din jurul tău transformându-se într-o fâşie blurată, din care nu mai distingi nimic.

      Te dezmeticeşti la fel de brusc, mirat de faptul că eşti întreg şi că rulezi în continuare liniştit, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Liniştea dispare instantaneu în momentul în care constaţi că peisajul este schimbat, că orizontul este altul, unul mai larg. Te întrebi, e adevărat, dacă eşti pe drumul cel bun, dacă destinaţia îţi va conveni, şi te uiţi îngrijorat să vezi dacă ai energia necesară pentru a-ţi asigura atingerea acesteia.  Te afli într-o lume nouă, cu reguli noi de circulaţie, cu şosele marcate diferit, cu sensuri noi.
       Întrebarea pe care ajungi să ţi-o pui după un timp în care rulezi pe noile şosele, este dacă vei continua să urmezi această nouă cale, sau ar fi mai bine să te întorci din drum, şi să cauţi să găseşti drumul vechi atât de familiar. Te întorci la lucrurile pe care le ştii atât de bine încât ţi-au intrat în sânge, sau continui pe noul drum, mânat de senzaţiile noi pe care le încerci pe parcurs?
       Viaţa ne oferă astfel de momente de impact, după care stăm perplecşi şi contemplăm noile perspective ce ni se oferă, miraţi parcă de faptul că, mergând atâta vreme pe calea noastră atât de cunoscută, realizăm că există şi altceva în jurul nostru. Ceva atât de nou pentru noi, încât simţim că merită explorat, chiar dacă asta ar însemna să ne rupem de vechile obiceiuri şi tabieturi atât de familiare.
        Tentaţia de a urma noua cale este cu atât mai ciudată cu cât observăm uimirea celor din jur, miraţi de schimbările apărute brusc în viaţa noastră. Încercăm să nu-i ascultăm când ne dau sfaturi care ni se par că ne-ar întoarce din drum, ne irită câteodată cu grija lor excesivă, deşi realizăm că o fac din dragoste pentru noi, poate şi din teama de a nu ne pierde. Însă orizonturile proaspăt deschise în faţa noastră ne atrag , deşi nu pricepem de ce, şi dacă va fi mai bine pe noul drum. Voci diferite ne îndeamnă să mergem în continuare pe noua cale, alte voci ne cheamă înapoi oferindu-ne confortul unei rutine stabilite de ani şi ani.
        Întrebarea care se pune este: ce facem? Ascultăm inima, care ne îndeamnă să explorăm, să găsim noi teritorii necunoscute, sau cedăm în faţa provocărilor şi acceptăm liniştea tărâmurilor familiare, resemnându-ne cu ideea că acesta este lucrul cel mai simplu şi mai comod?

                                          (c)deviantart.com

DESPRE DRAGOSTE

    Mi-am propus zilele acestea să scriu despre dragoste. Însă am constatat că tot ce aveam eu să spun se regăseşte în următorul text. Mi-am permis să-l reaşez puţin în pagină, pentru a putea fi citit mai usor de către cei care îl văd pentru prima oară. Dacă am greşit, să-mi fie cu iertare. 

   "Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor.

    Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.

    Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.

    Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.

   Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.

  Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte; dar, când va veni ce este desăvârşit, acest "în parte" se va sfârşi.

  Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.

   Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.

   Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea."

                         

1 Corinteni 13

DEŞTEPTARE

   Am simţit o mână pe umăr, m-am întors, dar n-am văzut pe nimeni. Am dat să plec, însă o voce caldă m-a oprit:

- Băiete, ascultă-mă puţin! Cred că e momentul să te trezeşti! Dormi de ceva vreme, şi nu îţi face bine!

- Dar, cine eşti? De ce nu te văd?

- Ei, şi tu acum! Abia ai deschis ochii şi vrei să vezi totul ?! Priveşte în jurul tău! Vezi câmpiile inverzite? Lanurile de grâu unduindu-se sub soarele ăsta cald de vară, norii ăştia pufoşi ca nişte boţuri de frişcă, pomii plini de fructe coapte, pădurile umbroase? Vezi apele, care din izvor molatec se prefac în pâraie repezi, pentru ca apoi să se aştearnă lin la drum spre mări şi oceane, pentru a se întoarce din nou la munte din norii de frişcă? Vezi florile acestea minunate, cu mirosuri ameţitoare, ce se aştern în faţa ta de la câmpie până pe coastele semeţe ale munţilor înalţi acoperiţi de cuşme de zăpadă?

- Le văd, dar ce-i cu ele?  Nu pricep.

- Dacă ţi-aş spune că toate le-am făcut pentru tine, să te bucuri de ele, ce-ai spune? Dar stai, nu răspunde, trebuie să-ţi mai spun ceva! Nu eşti singurul care se poate bucura de ele, ca tine mai sunt miliarde de semeni de-ai tăi, atât doar că pe tine te-am văzut cu ochii închişi şi trebuia să te trezesc. Prea dormeai un somn adânc, fără să te bucuri de toate astea...

- Dar eu...

- Şşş, taci. Ştiu că nu mă vezi, însă uită-te în jur. Sunt pretutindeni, dacă ai deschide cu adevărat ochii m-ai vedea în toate, dar mai ales m-ai vedea în tine şi cu tine mereu. Ştii, tu eşti făcut după chipul şi asemănarea mea.

- Cum??

- Da, şi mă doare să te văd cum lâncezeşti, în loc să te ridici si să păşeşti demn prin lumea asta pe care ţi-am pus-o în faţă. Scoală, scutură-ţi hainele, spală-te pe faţă şi mergi pe calea ta. Eu voi fi cu tine, dacă te vei împiedica te voi ajuta să te ridici, dacă te vei bucura mă voi bucura şi eu cu tine. Însă ai grijă, calea să-ţi fie dreaptă, altfel căderea îţi va fi teribilă. Voi fi lângă tine însă te voi lăsa să te ridici singur, pentru a învăţa şi a nu repeta greşeala.

- Cred că ştiu cine...

- Ştii, sigur că ştii. Însă n-o spune acum, cunoaşte-mă mai întâi. Mergi pe calea ta, şi când vei fi pregătit doar cheamă-mă şi voi veni.

   Cred că fiecare dintre noi are măcar o dată în viaţă parte de acest dialog. Chiar dacă uneori ne este greu s-o recunoastem, de teamă să nu dovedim o oarecare "slăbiciune", sau de teama de a nu fi priviţi chiorâş de către cei din jur, într-o lume de suflete tot mai sărace, o lume plină de singurătăţi.