A zecea lună din calendarul roman (decem = zece) şi-a
păstrat denumirea chiar dacă odată cu trecerea la calendarul gregorian a
devenit a douăsprezecea. Este luna cea mai aşteptată de cei mici, dar şi de cei
mari, mai ales prin prisma denumirii sale moderne, comerciale, de „lună a
cadourilor”.
Este perioada anului în care frenezia cumpărăturilor
capătă o amploare deosebită, magazinele fiind pline de oferte de sezon şi de
oameni hipnotizaţi de mirajul luminiţelor şi decorurilor din vitrine.
Societatea de consum în care trăim, hotărâtă să scoată profit din orice,
inventează poveşti şi personaje care te îmbie zâmbitoare să cheltui mormane de
bani pe cadouri. Astfel se perverteşte cu intenţie însemnătatea sărbătorilor de
iarnă, în scop mercantil şi pentru a induce populaţiei ideea că sărbătorile se
rezumă la brad, cadouri, mâncare şi Moş Crăciun. Până şi muzica ambientală din
marile centre comerciale se rezumă la cântece de iarnă care nu mai au nimic în
comun cu colindele creştine. Până şi urarea „Crăciun fericit!” este tot mai
mult înlocuită de laicul „Sărbători fericite!” (mi-aduc aminte de felicitările
comuniste cu Moş Gerilă şi textul „sincere felicitări”).
Nu ştiu câtă lume cunoaşte denumirea populară a lui
Decembrie. Undrea sau Andrea (în funcţie de zona geografică) face referire la
sfântul apostol Andrei, cel care a evanghelizat poporul daco-roman din care
avea să se nască poporul nostru. Nu este o exagerare în a afirma că ne-am
născut creştini, e păcat doar că adoptăm tot mai mult din obiceiurile unei lumi
secularizate şi comerciale şi ne îndepărtăm tot mai mult de rădăcinile noastre.
Există totuşi un adevăr în denumirea modernă de „luna
cadourilor”, un adevăr tot mai puţin vizibil prin mormanul de marfă de sezon,
şi totodată tot mai minimizat ca însemnătate. În Decembrie, acum 2016 ani
Dumnezeu a făcut cel mai mare cadou posibil oamenilor, cadou făcut din marea
iubire pe care El ne-o poartă. Aşa cum ne spune şi versetul de aur al
Scripturii: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,
că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să
aibă viaţă veşnică.”
Nu cred că poate egala cineva dragostea lui Dumnezeu, aşa
cum nu poate egala cadoul făcut de El. Vă puteţi imagina simţămintele celor doi
părinţi, Iosif şi Maria, atunci când priveau la pruncul născut, ştiind că este
promisiunea împlinită a lui Dumnezeu şi că el a venit în lume pentu a-i mântui
inclusiv pe ei?
Apoi, au venit alte daruri, aduse copilului sfânt de
către magi. Şi nu orice fel de daruri, ci aur, smirnă şi tămâie, ca
recunoaştere a ceea ce era El: rege şi preot, Domn peste toate lucrurile.
Îmi displace zicala: „de Crăciun fii mai bun”. Cred că
suntem chemaţi să nu încetăm să fim buni, iar cadoul nostru permanent pentru
cei din jur să fie dragostea, pe care s-o dăruim fără să ţinem seama la
situaţia în care ne aflăm sau de perioada anului. Şi dacă facem un cadou cuiva
drag, să-l facem din toată inima, împachetându-l într-un zâmbet curat şi sincer,
şi cu tot atâta bucurie cât va produce acel cadou destinatarului său. Pentru că
odată cu dragostea vine şi bucuria de a dărui şi de a primi.
Îmi aduc aminte cu nostalgie de copilăria mea, şi de
bucuria cu care primeam cadourile de la părinţii mei prin mâna înmănuşată a
personajului Moş Crăciun, jucat în fiecare an de către bunicul meu. Ştiu că
erau cadouri făcute cu drag şi cu bucurie. Tot astfel ştiu că erau prezentate
ca fiind o răsplată a faptului că fusesem cuminte, însă le percepeam şi ca o
responsabilizare pentru timpul care va urma. Cu atât mai mult cred că se cuvine
să răspundem cadoului făcut de către Dumnezeu prin Fiul său, un cadou cu atât
mai responsabilizant privind prin prisma faptului că nu am făcut nimic pentru
a-l merita.
Poate că nu întotdeauna dispunem de resursele materiale
pentru a face cadouri mari sau mici, însă din dragostea nemăsurată pe care o
revarsă permanent Dumnezeu peste noi putem rupe câte o bucăţică şi s-o
transformăm într-un zâmbet, o mângâiere sau o vorbă bună pentru cei de lângă
noi sau pentru cei care se află în necaz.
Toate decoraţiunile de Crăciun din vitrine strălucesc
doar pentru că se reflectă lumina în ele. Suntem lumina acestei lumi, însă şi
noi, asemeni acelor decoraţiuni, nu facem decât să reflectăm lumina dragostei
lui Dumnezeu.
La fiecare sfârşit de an şi început de an nou suntem în
poziţia de a lua câte o hotărâre pentru viitor. Haideţi să hotărâm ca de acum încolo
să alegem să nu mai ascundem această lumină, ci s-o lăsăm să strălucească prin
noi, iar acesta să fie cadoul nostru pentru cei din jur. Şi, cine ştie, poate
se vor sesiza şi ei de ceea ce se întâmplă şi vor fi responsabilizaţi la rândul
lor. Doar aşa împărăţia lui Dumnezeu îşi va putea lărgi hotarele pe acest
pământ.
