duminică, 27 ianuarie 2013

CERCUL

Cercul, atât de cunoscut nouă din fragedă pruncie în diferitele sale forme de manifestare (roata, soarele, cercul de gimnastică sau chiar străvechiul cerc pe care-l conduceam pe uliţă cu ajutorul unui băţ), reprezintă o formă geometrică apropiată de perfecţiune. Poate doar sfera să-i întreacă apropierea de absolut, însă şi sfera nu este altceva decât rotirea unui cerc în jurul diametrului propriu.

Poate de aceea, cercul are un rol important şi în viaţa noastră. De multe ori ne trezim, vrând-nevrând, că ne întoarcem de unde am pornit şi constatăm că "am închis cercul". Şi chiar dacă nu întotdeauna această închidere de cerc ne aduce bucurii, de cele mai multe ori ceea ce simţim este uşurare. Ne face bine să ştim că am mai rezolvat o problemă, am mai încheiat un capitol şi ne putem vedea liniştiţi de mersul nostru prin viaţă, gata să deschidem noi capitole, să desenăm alte cercuri.

Chiar dacă efemeritatea existenţei noastre face ca aceste cercuri să pară mai degrabă a fi desenate pe nisipul unei plaje, e bine să căutăm să închidem fiecare cerc în parte, sau, dacă suntem încă în plin proces de desenare al unui cerc, măcar să-l desenăm apăsat, cu grijă să nu-l stricăm, să nu-i deformăm trăsătura perfectă.

De aceea nu lăsaţi nici o situaţie de ceartă sau supărare fără să încercaţi măcar o rezolvare, o închidere a cercului. Rănile deschise nu fac bine nimănui, nici celui rănit, nici celui care a rănit. Încercaţi măcar să le oblojiţi, vindecarea vine cu timpul. Întâmplările fericite din viaţă au tendinţa să se petreacă de la sine, atâta vreme cât avem noi grijă să le îndrumăm pe calea potrivită, pentru a nu se transforma în răni.

duminică, 13 ianuarie 2013

REVOLUŢIE

REVOLÚŢIE, revoluţii, s.f.I.1.(Fil.) Ansamblul transformărilor calitative profunde care cuprind fie un sistem în întregime, fie unul sau mai multe subsisteme ale acestuia.
Recunosc cu oarecare ruşine că nu am participat la Revoluţia din 1989. Eram un copil fricos, care abia avea puterea să se bucure de căderea regimului, dar care prefera să stea pe margine şi să privească. De aceea am o deosebită admiraţie pentru cei care au participat la ea şi un profund respect pentru martirii ei.
Acum am fost pus în faţa unei noi revoluţii şi nu am mai putut sta deoparte. E adevărat că e o revoluţie "de catifea", nonviolentă, însă una care mai ales în societatea de astăzi necesită aproape la fel de mult curaj şi determinare.
O revoluţie online, iniţiată de un om deosebit, la care n-am putut sa nu mă alătur. Şi asta pentru că am constatat că nobilul ideal al acestei mişcări îmi cade la ţanc, mai ales în acest moment al vieţii. Un moment în care îmi reaşez priorităţile şi viaţa.
Ideea e simplă şi asta o face cu atât mai valoroasă. Obiectivele ei, reunite sub sloganul " Revoluţia aprecierii" sunt doar două, dar sunt suficiente: 
Apreciem în fiecare zi cel puţin o persoană! 
  • Ajutăm în fiecare zi o persoană să vadă că este valoroasă!
Dacă stau să mă gândesc, facem acest lucru atât de rar încât în primă fază stăm pe gânduri dacă să ne înrolăm la o astfel de revoluţie. Apoi, analizând puţin, ne dăm seama că nu e aşa greu să găsim în jurul nostru persoane care într-un moment sau altul al vieţii noastre şi-au pus amprenta asupra creşterii noastre ca oameni şi care merită din plin aprecierea noastră. Şi nu merită doar un mulţumesc firav, ci chiar o declaraţie publică a recunoştinţei noastre. Actul de a face publică o asemenea recunostinţă îi creşte valoarea mai ales datorită puterii exemplului. Ajută mult să vezi că oamenii sunt buni şi dispuşi să ajute sau să-ţi influenţeze viaţa, uneori doar prin gesturi sau vorbe care lor li se par normale, banale, dar care înseamnă enorm pentru tine. 
Mie unul mi s-a întâmplat să constat după mult timp că un lucru care mi se părea obositor şi inoportun la momentul acela, în timp m-a făcut să fiu mai bun, să cresc în plan profesional sau personal. Şi recunosc că-mi face un mare bine faptul că o pot recunoaşte şi pot proclama asta public. Mulţumirea pe care o simt faţă de aceste persoane este dublată de satisfacţia că pot face asta, chiar dacă persoana respectivă recepţionează sau nu mesajul meu. Dacă o face sunt cu atât mai mulţumit şi mulţumitor.
Apropo: voi aveţi cui mulţumi astăzi?


imagine preluată de pe http://www.facebook.com/LoveLikeJesus

luni, 7 ianuarie 2013

RALIUL VIEŢII

Cred că aţi văzut măcar o dată imagini filmate dintr-o maşină care participă la campionatul modial de raliuri. Aţi văzut desigur agitaţia continuă ce are loc în timpul cursei, tensiunea şi adrenalina aproape palpabile. Toate acestea se petrec în timp ce maşina pare că înghite flămândă kilometrii de drum, iar peisajul se estompează până ce se transformă într-o perdea blurată de culori pastelate.

Nu am o experienţă bogată în viaţa dusă în doi, însă o văd oarecum asemănătoare. Colaborarea dintre cei doi implicaţi trebuie să se apropie de cea dintre pilot şi copilot.

Unul are datoria să ştie drumul de urmat, cu urcuşurile şi coborâşurile lui, cu schimbări de direcţie mai largi sau mai bruşte, să ştie în permanenţă viteza optimă precum şi check-point-urile care trebuie neapărat bifate de-a lungul drumului. 

Celălalt are datoria, la fel de importantă, de a fi cu toate simţurile active şi de a fi capabil să conducă în siguranţă, ascultând indicaţiile partenerului de drum şi reacţionînd cu promptitudine la situaţiile neprevăzute care pot apărea în cale.

Încrederea dintre cei doi trebuie, cred eu, să fie desăvârşită. Unul trebuie să-l creadă pe cuvânt pe celălalt şi să-i urmeze indicaţiile, iar celălalt trebuie să-şi încredinţeze viaţa în mâinile celui care are comenzile în mână. De colaborarea dintre cei doi depinde ca ei să ajungă la destinaţie în siguranţă. Adrenalina şi tensiunile sunt inerente unui astfel de drum, însă un drum fără aşa ceva devine monoton şi poate duce la starea de somnolenţă care poate scurta drumul printr-o nedorită ieşire în decor. Acelaşi rezultat îl poate avea şi lipsa colaborării, neînţelegerile apărute pe traseu, care pot duce la rătăciri temporare în cel mai bun caz, sau la accidente spectaculoase şi tragice în cel mai rău caz.

Nu ştiu ce instanță hotărăşte dacă şi cine merită să urce la bordul unui asemenea "vehicul", ceea ce ştiu e că am văzut curse superbe, însă am văzut şi accidente groaznice şi cel mai grav este când apar victime colaterale: pasageri apăruţi pe parcurs (a se citi copiii), sau persoane de pe margine (a se citi alţi membri ai familiei).

De aceea înainte de a vă aventura într-o asemenea călătorie în doi, e mai bine să fiţi convinşi că aţi ales partenerul de drum potrivit şi că drumul vostru prin viaţă este aşa cum trebuie să fie, iar la destinaţie să cînte muzica şi să aveţi parte de artificii, nu de bocete şi plânsete amare.