miercuri, 30 octombrie 2013

OMUL SFINȚEȘTE LOCUL

O bună bucată de vreme am crezut cu tărie că România este un ținut binecuvântat de Dumnezeu. Credință născută și alimentată de pe băncile școlii, crescută din seva descrierilor lui Vlahuță sau Sadoveanu. ”Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai...” sună mirific și ani buni la rând m-am simțit altfel, mai mândru, parcă mai bogat decât ”ceilalți”, străinii care erau lipsiți de așa minunății.

Ei bine, ultimele luni din viață mi-au servit drept lecție! Am învățat că Dumnezeu a lăsat binecuvântare peste tot prin lume, și că ține de noi să beneficiem de aceste lucruri și să scoatem maximum din ceea ce am primit. Degeaba avem locuri frumoase, adevărate minuni ale naturii, dacă doar pasărea în zbor ajunge să le vadă. 

Am vizitat de curând o țară care nu s-a sfiit să investească în drumuri, croind șosele prin aer pentru a lega munții, pe care apoi i-a străpuns cu tuneluri mai lungi sau mai scurte, totul pentru a canaliza fluxul de turiști spre ”fabrica de bani” de pe litoral. Un litoral stâncos, lipsit de minunatul nisip fin de care beneficiază țărmul românesc, dar amenajat astfel încât orice zonă să fie folosită la maxium de către vizitatori. Am văzut turismul pus la punct atât de bine încât intreaga regiune trăiește regește de pe urma lui, de la marile lanțuri hoteliere, până la micii meșteșugari, agricultori sau pescari.

Croația, căci despre ea este vorba, a știut să profite la maximum de bogățiile pe care le are și chiar dacă a trecut printr-un război crunt nu de multă vreme a recuperat în timp record și stă cu fruntea sus și, ca să fiu puțin materialist, cu buzunarul plin. Lăsând la o parte exoticul livezilor de măslini, smochinii plini de fructe sau rodiile in pârg, rămâi încântat de cât de bine se învârt rotițele mecanismului, și nu te miri deloc de faptul că toată lumea zâmbește. Ca să fiu oarecum răutăcios e ușor să zâmbească, doar banii tăi rămân la ei, însă chiar merită toți banii.

Apoi, urcând înspre nord, spre Austria, am traversat o altă țară minunată: Slovenia. E adevărat că am văzut doar ceea ce ne-a permis autostrada(ei chiar au așa ceva), însă singurul cuvânt care cuprinde ce am văzut e WOW (sau UAU pentru cei mai patrioți). Pe lângă casele tipice mai degrabă Austriei am fost uimit de unghiurile drepte ale holdelor, de alinierea perfectă a rândurilor de viță de vie de pe dealuri, de aspectul de masă de biliard al pășunilor alpine.

O să las deocamdată Austria, și o să mă limitez la cele două țări foste iugoslave. Chiar dacă pe vremea lagărului comunist au beneficiat de o politică oarecum mai lejeră, prezumtivul lor avantaj față de România a fost șters de anii tulburi de conflicte interetnice care au dus la ruperea lor din federația iugoslavă. Așadar, ferită de asemenea vremuri, România putea fi cu câțiva ani în fața acestora. Însă...

Nu știu care sunt cauzele: clasa politică slabă, influențele mai marilor lumii, sau acel spirit de ”lasă-mă să te las” care ni se atribuie poate pe bună dreptate, însă concluzia mea după toate cele văzute este: Dumnezeu binecuvântează, dar omul sfințește locul!