Astfel obiceiurile, datinile se transformă încet în "ochelari de cal", acelele dispozitive care împiedică vederea periferică, îndreptând privirea într-o singură direcţie. Şi nu întotdeauna acesta este un lucru bun. Căci fără oamenii care au avut curajul să dea jos aceşti ochelari şi să încalce tradiţia, am fi fost probabil şi acum vânători-culegători. Să nu ne uităm mai departe de două-trei sute de ani în urmă şi vom vedea oameni pe care lumea îi considera nebuni pentru că încercau să zboare sau să se deplaseze în alt mod decât călare. Alţi oameni au fost prigoniţi pentru că au îndrăznit să afirme că ei văd, fără acei ochelari de cal, că pământul este rotund şi, erezie maximă, se învârteşte în jurul soarelui. Iar alţii au avut curajul să scuture datinile bisericilor "tradiţionale" şi să producă reforme.
Mai periculos mi se pare însă ca "ochelarii de cal" să devină tradiţie. "Copilul meu nu trebuie să meargă la şcoală, îl învăţ eu ce trebuie să ştie, oricum la şcoală îl învaţă numai prostii" sau "Cum să-i placă muzica, doar toţi în familia asta au fost militari" sau "Eu nu pot fi prieten cu cutare pentru că nu merge la aceeaşi biserică la care merg eu" sunt doar câteva exemple de îngrădiri care tind să devină tradiţii în sine.
Orice lucru închis într-o cutie este limitat la volumul acelei cutii, deci implicit dezvoltarea lui este stopată. Şi nu este lucru mai urât şi în acelaşi timp mai periculos decât un om limitat, sau mai rău, un om cu aripile tăiate pentru că "nu încăpeau în cutie". Nimeni nu poate zbura cu aripile frânte, ori în noi există sămânţa dorului de a zbura, de a ne ridica mereu mai sus.
Imaginati-vi-l pe Pegas. Ce o fi simţit el când i s-au rupt aripile şi în locul lor a primit o frumoasă pereche de ochelari? În greacă pegasos înseamnă puternic. Se spune şi că el reprezintă aspiraţia spiritului către înalt. Ce trist este ca puterea de a zbura să-ţi fie luată şi canalizată în a trage greutăţi în direcţia dorită nu de tine ci de cel care ţi-a făcut nedoritul "cadou".
