Pe fâșiile de pământ lucrat de pe marginea șoselei (tot mai puține din păcate) grâul răsărit deja își înalță verdele crud și firav spre cer implorând parcă după neaua care să-l protejeze până-n primăvară. Ici colo câte un tractor întârziat gâfâie din greu întorcând înspre pământ galbenul miriștii și arătând cerului negrul brazdei ce încă respiră abur de toamnă.
Parcă mi-e și milă de copii de azi, care n-au văzut zăpadă groasă și pufoasă, așa cum era în vremuri de demult. Altfel ei se pot bucura că n-au regretul pe care-l simt eu văzând un Decembrie așa golaș...
Și vine tiptil adultul din mine și-mi arde una după ceafă zicând: ”Copile, tu nu știi ce vrei! Zăpadă, ești nebun? Nu știi tu oare că trăiești într-o țară a surprizelor, iar vrei să fie drumarii prinși în offside? Vrei să stai vreo două zile prin casă așteptând să poți ieși pe cărările patriei, că numai șosele nu se vor numi? Sau ți-e dor să mergi cu patruzeci la oră pe derdelușurile orizontale care țin loc de drum? Și ce, ai chef să dai zăpada?”
Ooof! Unde ești copilărie, cu zăpada ta cu tot? Dar ceva tot voi face! Mă duc să cumpăr o sanie și aștept cuminte iarna viitoare! Tot găsesc eu un petec de zăpadă să-mi plimb copilul...
Și totuși: A fi, sau a nu fi zăpadă? Aceasta-i întrebarea...
