Pion pe eșichier

 Aliniate disciplinat, cele două tabere stau față în față, despărțite de câmpul de luptă. Regulile sunt clare, strategiile stabilite din timp, dar gata să fie schimbate după cum o va cere situația din teren. Fiecare așteaptă semnalul de start pentru a putea începe confruntarea.

Un joc al minții, născocit în India și ajuns parte a educației curților nobiliare persane, răspândit în lumea largă de către arabi, ajuns sport al minților luminate și născător de tratate întregi, și-a proiectat umbra și peste peisajul politic, de unde expresia eșichier politic. 

Piesele sale reflectau și reflectă într-o anumită măsură societatea în întregimea ei. E adevărat că noi, românii am adaptat și mai mult aceste denumiri. Dacă în original avem rege, regină, episcop, cavaler, turn și pion, noi le-am zis așa cum îi vedeam: rege, regină, nebun, cal și pion. De ce i-am zis episcopului nebun și de ce cavalerul ne-a părăsit și ne-a lăsat doar calul nu știu, dar poate vom afla vreodată.

Însă, tot la fel ca în viață, și dispunerea pieselor reflectă situația de fapt. Vedem cum nobilimea stă în planul doi, cu cuplul regal încadrat de episcopi și cavaleri, la adăpostul turnurilor, pe când mulțimea de pedeștri are rol de avangardă, mai bine zis ”carne de tun”. Tot ca în șah și în lumea noastră pionii au puțin spațiu de manevră, mișcările fiindu-le limitate și îndreptate mereu spre adversar, în vreme ce nobilimea are o mai mare libertare de a avansa sau de a se retrage, după nevoie.

Bietului pion, expus oricărui atac, nu-i rămâne decât să mărșăluiască înainte și să încerce să avanseze cât mai mult, creând cât mai multe victime în calea sa, pentru a ușura viața nobilimii. Ba mai e de multe ori sacrificat pentru ”binele suprem”, victoria de care el nu se va bucura niciodată.

E adevărat că, uneori, cei mai norocoși dintre pioni reușesc să-și parcurgă misiunea și, ca încununare a acestei victorii personale se pot transforma într-o altă piesă majoră, urcând pe scara socială. 

Cei mai mulți dintre noi ne-am născut pioni într-o lume care are o ierarhie bine stabilită, pe scara căreia putem să urcăm doar depunând efort, atât intelectual cât și fizic. Puțini sunt aceia care au privilegiul de a se naște în clasa de sus, dar asta nu neapărat le conferă șansa la victorie. De câte ori nu am văzut regi sau regine, episcopi sau cavaleri răpuși de nesăbuință sau conduși spre pierzare de decizii luate fără minte.

Pioni meniți să se supună regilor lumii acesteia, unii dintre noi am ales să jucăm și o altă partidă, în care Regele și toată oastea lui nu ne lasă niciodată să luptăm singuri, și dacă îi urmăm instrucțiunile, victoria este garantată. Și chiar dacă Regele a purtat odată o coroană de spini, noi, la finalul luptei noastre vom purta o altfel de cunună. Laurii care împodobeau odată crestetele învingătorilor în jocurile olimpice ni se vor părea niște buruieni ofilite...

Să-mi fie cu iertare!

 De câteva zile sunt siderat de lumea pe care o descopăr în jurul meu. Nu credeam că pot, la cincizeci de ani, să mai fiu surprins de multe lucruri, care să mă facă să cred că sunt picat din lună. De atunci mă uit și verific din nou și din nou ce anume am greșit. Și mi se întâmplă iar să mă cutremur...

Primul moment de cutremurare s-a întâmplat când eram în clasa a opta și, după ce am împlinit 14 ani, ”tovarășa” dirigintă m-a anunțat că a doua zi va trebui să renunț la cravata de pionier și să iau cravata normală, pentru că urmează să fiu făcut utecist (pentru cei mai tineri, membru al Uniunii Tineretului Comunist). Naiv, am spus că nu vreau să intru în UTC, moment în care s-a făcut tăcere în clasă. Albă la față, doamna, pentru că era o doamnă, a murmurat încet: ”pentru binele tău și al alor tăi, te rog să nu mai spui asta niciodată.”

Un alt moment șocant a fost atunci când, în ”Epoca de aur”(nu AUR- ul contemporan), după ce cu multe insistențe am primit aprobarea să montam un telefon fix, l-am văzut pe tata tremurând în urma unui apel de la un colonel de securitate care-l chestiona despre cum și-a permis să apeleze la pile pentru a obține postul telefonic. Chiar dacă s-a dovedit a fi o farsă în final, reacția tatei a ilustrat o stare de spirit.

Mai e ceva ce nu am trăit personal, am auzit-o de la bunicul meu, care a prins epoca instaurării comunismului în România, respectiv colectivizarea. O epocă în care elitele erau înfierate cu mânie proletară tocmai de scursurile societății, cei care pe lângă faptul că aveau ”două clase, ca trenul” mai sufereau și de lene cronică. Pare cunoscut?

Democrația, așa disfuncțională cum a crescut ea în Romania, a adus măcar o libertate: cea de exprimare. Ei bine, de aici frustrarea mea. Mi-am exprimat opinia în legătură cu viața politică a țării în care trăiesc. Am făcut-o, zic eu decent, fără să jignesc, ba încă atunci când am fost apostrofat mi-am impus să răspund pe un ton decent, explicând, sau încercând să o fac, poziția mea. Da, aș dori ca România mea să fie reprezentată și condusă de o persoană cultă, cu abilități de a comunica decent și coerent, fără a abera sau derapa suburban. Ori percepția mea este că o parte a buletinului de vot merge exact în direcția măsurilor aberante și a politicii pumnului în gură.

Cu toate astea, dacă am jignit pe cineva, dacă vreun cititor al postărilor mele s-a simțit lezat îmi cer iertare.

Însă nu pot și nu am să-mi cer niciodată scuze pentru ceea ce sunt. Sunt suma experiențelor mele, a anilor de școală, a interacțiunii cu oameni diverși și a ceea ce Dumnezeu a pus în mine. Nu mă voi lăuda niciodată cu studiile mele, dar nici nu mă voi feri să folosesc cele învățate pentru a face lumea mai bună în jurul meu. Nu-mi voi desconsidera niciodată părinții, care mi-au pus în mână cartea din fragedă pruncie și au făcut eforturi pentru ca eu să fiu mai mult decât au reușit ei. Voi aprecia mereu persoanele de la care am ceva de învățat și sunt mulțumitor că în continuare am ce și de la cine învăța. Biserica în care sunt și colectivul în care lucrez adaugă mereu plusvaloare vieții mele. 

De aceea mi-e dificil să accept standarde inferioare și înțelegând că libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt, aleg să nu judec ci să merg înainte călăuzit în primul rând de Cel care e judecătorul suprem și apoi de ceea ce sunt și cred.

Cât despre vederile mele politice, voi aloca un alt spațiu pentru aceasta.

Despre alegeri - fără patimă

 Viața este o înșiruire de alegeri. Alegem ce mâncăm zi de zi, cu ce ne îmbrăcăm, ce muncim, pe cine iubim, în cine și în ce credem (sau nu...), si din când în când cine să conducă localitatea, județul sau țara.

Unele alegeri sunt ușoare, altele mai grele, unele sunt simplu de făcut, altele trebuie cumpănite bine, iar ceea ce ne ajută în alegerea noastră este informația. Cu cât știm mai mult despre subiect, cu atât e mai facilă hotărârea noastră. Sursele de informare, cu cât sunt mai diverse, cu atât zugrăvesc mai complet realitatea. A privi lumea prin ochelari de cal limitează cumplit orizonturile cunoașterii.

Am ajuns unde suntem acum din cauza acestei limitări impuse sau autoimpuse de educația primită de fiecare în parte. Eu unul, mulțumesc Domnului că am avut mereu la dispoziție o carte la îndemână. Și am mai și fost îndrumat spre citit din fragedă pruncie. Desigur, liberul arbitru m-a făcut să aleg la rândul meu ce anume citesc, dar sunt în măsură să afirm ceea ce Mircea Horia Simionescu spune: „Cărțile m-au învățat să citesc corect realitatea.”

Desigur, au fost și influențe negative, mai ales în epoca ”de aur”, când doctrina comunistă clădea în noi acel perete care să ne despartă de Dumnezeu. Peiorativ eram avertizați că Biserica îndobitocește oamenii și ni se arunca în față acel ” crede și nu cerceta” atribuit pe nedrept creștinismului. Pentru că „Este imposibil să înrobești mental sau social un popor care citește Biblia. Principiile Bibliei sunt fundamentul libertății umane.” Lord Tennyson. Ori cum puteai subjuga pe cineva decât venind cu opusul, umanismul, materialismul științific și alte bazaconii comunist-marxiste.

Dar Biblia spune, dimpotrivă: ”Cercetați toate lucrurile și luați ce este bun”, lucru care se aplică nu doar celor duhovnicești, ci și vieții noastre sociale. Dar, cum noi avem tendința de a cădea în extreme, rapid ne așezăm pe nas ochelarii de cal și în privința Scripturii, limitând învățătura ei după priceperea noastră și având neobrăzarea să încorsetăm Adevărul după poftele sau după interesele noastre. Așa că, repede avem la îndemână un verset pe care-l scoatem din context ca să creăm un pretext de a altoi zdravăn pe cei care nu se aliniază cu ceea ce vedem noi, uitând că, poate cel care ne stă în față are un alt punct de vedere și o altă perspectivă asupra lumii.

Un mare păcat al contemporaneității este că totul a devenit ”fast”. Fast food, video shorts, insta reels, etc și ne luăm informația pe repede înainte, ori asta dăunează grav. Știți acele video-uri în care o călătorie pe șosea e redata in câteva secunde, și senzația aceea de vertij într-un tunel creat de imaginea derulată rapid? Ei bine, același lucru se întâmplă cu avalanșa de feed-uri și canale necontrolate și neverificate care ajung să ne amețească azi.

Să ne adăpăm doar dintr-o sursă poate fi comod, dar nu strică din când în când să mai facem câte o analiză a izvorului. Nu de alta, dar ne putem intoxica cu ușurință.

Rugă la început de an

Tatăl nostru ceresc, la început de an, înălțăm Numele Tău Sfânt în inimile noastre și te chemăm să domnești Tu pe deplin în ele.

Ajută-ne prin Duhul Tău Sfânt să discernem voiaTa, cea bună, plăcută și desăvârșită, și așa cum e împlinită în ceruri, dă-ne puterea să o împlinim aici pe pământ.

Îți mulțumim pentru Pâinea Vieții din care ne hrănești zilnic și pentru purtarea Ta de grijă prin care ne arăți zilnic că ne iubești într-atât încât să ierți greșelile noastre. Revarsă dragostea Ta prin noi, astfel ca și noi să putem ierta pe cei ce ne greșesc.

Umple-ne de putere pentru a spune nu ispitelor lumești și pentru a ne depărta de cel rău.

Declarăm cu tărie că Tu ești Regele nostru și că domnia Ta, plină de putere și slavă este eternă.

Amin

Despre patriotism fără mânie

  Zilele trecute am ajuns din nou într-o zonă a ţării foarte dragă mie din mai multe motive şi anume Ţara Haţegului. Mi-e dragă pentru că am fost adoptat fără reţineri de către oamenii de acolo, găsindu-mi o familie şi o biserică  dar şi pentru că se vede peste tot măreţia Creatorului. Nu degeaba locul acesta a fost locuit din vremi străvechi şi musteşte de istorie.

  Ei bine, cu ocazia vizitei noastre pe acolo, am hotărât cu doamna mea să ieşim într-o seară la o plimbare, per pedes apostolorum, să ne umplem niţel plămânii cu aerul "de la munte", prilej cu care am avut parte de două lecţii preţioase susţinute de aceeaşi persoană. Dar zic s-o luăm metodic ca să nu pierdem nimic.

  La o căutare pe google după Sântămăria-Orlea, destinaţia noastră de suflet, un rezultat cert este imaginea unei biserici monument, cum sunt mai toate bisericile vechi din zonă, biserica Cândeştilor. N-o să vă reţin cu multe detalii, ea fiind doar scena învăţăturilor primite la ceas de seară (mai multe găsiţi aici).

  Cum era pentru prima dată când am văzut uşa bisericii neferecată, ba chiar larg deschisă, am zis că nu strică să o vedem şi la interior. A urmat o lecţie de istorie, predată de către un om simplu, care cu cuvinte puţin elevate ne-a pus în temă cu trecutul şi ne-a adus faţă în faţă cu prezentul şi cu realitatea sumbră.

  Aflată în "curtea" Bisericii reformate de rit calvin, biserica este de fapt aproape orfană, in comună mai vieţuind doar doi credincioşi. Neputinţa acestora, aflaţi la vârste înaintate, e dublată de indolenţa autorităţilor locale, care mânate de vântul electoral ignoră secole de istorie şi îşi îndreaptă eforturile spre cultele "profitabile" în cazul unor sufragii.

  Şi aici ajungem la subiectul celei de-a doua lecţii primite: patriotismul. Aşa cum zice o expresie populară: "Omul sfinţeşte locul". Am dat întâmplător peste un astfel de om, care se luptă să mai facă de ştiut lumii care calcă pragul acestui lăcaş că de secole în zonă au trăit creştini care au sfinţit prin credinţa lor locurile în care i-a pus Dumnezeu. Un om care nu are de-a face nimic cu calvinismul, dar care ştie că un popor care nu-şi cunoaşte istoria este predispus să o repete şi de aceea încearcă după puteri să ţină deschisă o uşă spre trecut, spre sfinţenia şi curăţia sufletească a unui popor care a ştiut să preţuiască valori morale şi spirituale care astăzi sunt văzute ca desuete de către cei care conduc destinele acestui colţ de pământ.

  E trist că tot mai puţini români nu fac  diferenţa între patriotism şi naţionalism şi astfel cad în plasa demagogiei celor care vor să conducă prin dezbinare. Dacă naţionaliştii văd pioritară bunăstarea unei naţiuni în detrimentul alteia, patrioţii, dimpotrivă, urmăresc binele comun al poporului în întregimea lui şi în diversitatea lui. ortodocşi sau calvini, catolici sau penticostali, români sau maghiari, germani sau sârbi, suntem puşi împreună să locuim şi să ne facem un viitor mai bun. Nu propovăduiesc prin asta renunţarea la identitatea culturală şi istorică a vreunei natiuni, ci doar consider că aşa cum am învăţat din istorie: unirea face puterea. Şi cred că o doză sănătoasă de patriotism ar face ca viaţa de zi cu zi a românilor de orice etnie să fie mult mai uşoară. Trist e că la conducerea ţării avem orice doar patrioţi nu.

 Dacă ajungeţi din întâmplare prin zonă, căutaţi-l pe domnul Nicu. Dacă nu e prin preajmă, pe poartă e numărul lui de telefon.  E vecin cu biserica şi abia aşteaptă să împărtăşească cu voi puţină istorie şi să ţină vie o casă a Domnului. Şi nu uitaţi, în Ţara Haţegului şi nu doar fiecare bolovan are amprenta unui dac pe el. Chiar dacă acum face parte din zidurile unei biserici calvine...

Esenţiologie

 

Iată că a trecut Crăciunul şi se apropie cu paşi repezi anul nou. Având câteva zile de odihnă mi-am lăsat gândurile să zburde în voie, iar ce a ieşit am zis că poate fi de folos şi altora aşa că am încropit cele de mai jos ca o scrisoare deschisă pentru minţi deschise.

Trecem an de an prin acest sezon al “sărbătorilor de iarnă” din ce în ce mai grăbiţi şi mai preocupaţi de cele mai “mari” nimicuri: ce punem pe masă, ce cadouri facem şi cui, dacă bradul să fie natural sau “eco”, cu ce ne îmbrăcăm de sărbători sau unde petrecem sărbătorile şi uităm esenţa lor şi darurile venite odată cu ele: dragostea, bucuria, pacea şi speranţa.

Luăm de cele mai multe ori totul de-a gata fără să realizăm că tot ceea ce sărbătorim, ba mai mult, tot ceea ce suntem i se datorează lui Cristos. Fără El nimic nu ar mai fi fost posibil şi am toate argumentele să afirm asta:

Fără Cristosul coborât in chip de copilaş în ieslea Betleemului noi n-am sărbători Crăciunul, cu sau fără brad, cadouri sau Moş, pentru simplul fapt că lumea aşa cum e ea acum n-ar fi fost posibilă. Europa creştină, leagănul democraţiei şi locul de pornire al civilizatiei moderne n-ar fi existat.

Fără Cristos, ne-am fi închinat la zeii nordici sau egipteni, greci sau romani, sau cine ştie, ne-am fi aşezat conştiincioşi covoraşele spre Mecca la orele când muezinii ar fi cântat chemarea la rugăciune. Colindele n-ar fi  răsunat pe la case, iar singurele măşti prin satele româneşti ar fi fost purtate de femei, celebra „burka”.

Fără Cristos, să-mi fie iertată necuviinţa, n-ar fi existat nici cozonacii şi nici cârnaţii n-ar fi sfârâit pe jarul sobei, pentru că porcul ar fi fost „haram” adică interzis.

Dar mai ales, fără Cristos, n-am fi cunoscut cu adevărat dragostea nemărginită a Tatălui pentru noi, manifestată prin Fiul Său, născut într-o iesle ca să-Şi dea viaţa pentru împăcarea lumii cu Creatorul ei.

Zilele trecute am provocat prietenii să-şi facă linişte în suflete ca să audă corul îngeresc anunţând naşterea Regelui. Cine a făcut cu adevărat linişte a putut să audă şi scâncetul Copilului născut acum două milenii în cetatea lui David şi care acum stă la dreapta Tatălui.

Credincios sau necredincios, cititorul trebuie să conştientizeze un lucru: Cel care a făcut toate acestea posibile domneşte peste întreaga Creaţie, fie că Îi acceptăm sau nu domnia. 

 

HAMLETESCU

La 400 de ani și ceva de la prima rostire pe o scenă a celebrei replici: ”e ceva putred în Danemarca”, vedem cum putreziciunea a cuprins întreaga planetă, iar în România pute a hoit din ce în ce mai tare.

Translatând povestea pe plai mioritic îl vedem pe Marcelluș Ionescu strâmbând afectat din nas și rostind pe un ton ușor efeminat: ”E ceva putred în România, dragă!” Și nu pot decât să-i dau dreptate. De ceva vreme ne pute cam orice.

Ne pute telemeaua românească. Cum dom'le să mai pui gura pe așa ceva? N-ai auzit de Brie, Roquefort, Bleu d'Auvergne sau Stilton?

Tocană de legume? Pute dacă nu-i rattatouille puțin graseiat, ca să ne franțuzim puțin.  

Sărbătorile tradiționale? Nah, put și alea a cârnați și afumătură, ce să căutăm noi acolo? Nu, mai bine ne sclifosim emancipându-ne chirițește pe la Halloween, Valentine's Day Party, S't Patrick și alte importuri care potrivesc ca nuca-n perete în cultura românească, dar pe care ne grăbim să le adoptăm din dorința de a fi ”cool”.

Puțea rău și sistemul de învățământ, așa că ne-am grăbit să-l reformăm, iar acum ca să ne furăm singuri căciula, pretindem nevinovați că e Chanel mirosul de mortăciune care ne izbește senzorii olfactivi din acea direcție.

Ce e mai trist e că, după ce ne-am bătut joc de țara asta, distrugând aproape tot din ce aveam, ne întoarcem în jur încă însetați de sânge și ne năpustim asupra a tot ceea ce mai însemna valoare, caracter, moral, pentru că, s-au învechit și put a mucegai.

Scăpați din comunism precum câinele din lanț, suntem dispuși să dăm orbește cu piciorul unui trecut în care poporul ăsta așa înapoiat cum îl văd unii a reușit, așa cum spunea și Arghezi ca ”din bube, mucegaiuri şi noroi” să nască ”frumuseţi şi preţuri noi.” Dacă nu mă credeți, vă invit să faceți o vizită scurtă la orice muzeu al satului din țară, sau la orice biserică sau mănăstire.
Însă tradiția pute, așa că la gunoi cu tot ce e tradițional sau natural. Noi oricum am ajuns la gradul acela de evouție în care putem redefini ceea ce ne înconjoară după bunul plac. Păi dacă putem face insule în mare, lacuri în pustiu, sau să producem noi energie prin te miri ce mijloace, de ce nu am putea modifica și mersul naturii de până acum? Ce, nu suntem noi niște mici dumnezei?
Uităm atât de ușor că peste toate astea plutește ca un nor replica prințului Hamletescu: ”A fi, sau a nu fi: aceasta-i întrebarea.” Și asta e tragic...