joi, 5 octombrie 2023

Despre patriotism fără mânie


  Zilele trecute am ajuns din nou într-o zonă a ţării foarte dragă mie din mai multe motive şi anume Ţara Haţegului. Mi-e dragă pentru că am fost adoptat fără reţineri de către oamenii de acolo, găsindu-mi o familie şi o biserică  dar şi pentru că se vede peste tot măreţia Creatorului. Nu degeaba locul acesta a fost locuit din vremi străvechi şi musteşte de istorie.

  Ei bine, cu ocazia vizitei noastre pe acolo, am hotărât cu doamna mea să ieşim într-o seară la o plimbare, per pedes apostolorum, să ne umplem niţel plămânii cu aerul "de la munte", prilej cu care am avut parte de două lecţii preţioase susţinute de aceeaşi persoană. Dar zic s-o luăm metodic ca să nu pierdem nimic.

  La o căutare pe google după Sântămăria-Orlea, destinaţia noastră de suflet, un rezultat cert este imaginea unei biserici monument, cum sunt mai toate bisericile vechi din zonă, biserica Cândeştilor. N-o să vă reţin cu multe detalii, ea fiind doar scena învăţăturilor primite la ceas de seară (mai multe găsiţi aici).

  Cum era pentru prima dată când am văzut uşa bisericii neferecată, ba chiar larg deschisă, am zis că nu strică să o vedem şi la interior. A urmat o lecţie de istorie, predată de către un om simplu, care cu cuvinte puţin elevate ne-a pus în temă cu trecutul şi ne-a adus faţă în faţă cu prezentul şi cu realitatea sumbră.

  Aflată în "curtea" Bisericii reformate de rit calvin, biserica este de fapt aproape orfană, in comună mai vieţuind doar doi credincioşi. Neputinţa acestora, aflaţi la vârste înaintate, e dublată de indolenţa autorităţilor locale, care mânate de vântul electoral ignoră secole de istorie şi îşi îndreaptă eforturile spre cultele "profitabile" în cazul unor sufragii.

  Şi aici ajungem la subiectul celei de-a doua lecţii primite: patriotismul. Aşa cum zice o expresie populară: "Omul sfinţeşte locul". Am dat întâmplător peste un astfel de om, care se luptă să mai facă de ştiut lumii care calcă pragul acestui lăcaş că de secole în zonă au trăit creştini care au sfinţit prin credinţa lor locurile în care i-a pus Dumnezeu. Un om care nu are de-a face nimic cu calvinismul, dar care ştie că un popor care nu-şi cunoaşte istoria este predispus să o repete şi de aceea încearcă după puteri să ţină deschisă o uşă spre trecut, spre sfinţenia şi curăţia sufletească a unui popor care a ştiut să preţuiască valori morale şi spirituale care astăzi sunt văzute ca desuete de către cei care conduc destinele acestui colţ de pământ.

  E trist că tot mai puţini români nu fac  diferenţa între patriotism şi naţionalism şi astfel cad în plasa demagogiei celor care vor să conducă prin dezbinare. Dacă naţionaliştii văd pioritară bunăstarea unei naţiuni în detrimentul alteia, patrioţii, dimpotrivă, urmăresc binele comun al poporului în întregimea lui şi în diversitatea lui. ortodocşi sau calvini, catolici sau penticostali, români sau maghiari, germani sau sârbi, suntem puşi împreună să locuim şi să ne facem un viitor mai bun. Nu propovăduiesc prin asta renunţarea la identitatea culturală şi istorică a vreunei natiuni, ci doar consider că aşa cum am învăţat din istorie: unirea face puterea. Şi cred că o doză sănătoasă de patriotism ar face ca viaţa de zi cu zi a românilor de orice etnie să fie mult mai uşoară. Trist e că la conducerea ţării avem orice doar patrioţi nu.

 Dacă ajungeţi din întâmplare prin zonă, căutaţi-l pe domnul Nicu. Dacă nu e prin preajmă, pe poartă e numărul lui de telefon.  E vecin cu biserica şi abia aşteaptă să împărtăşească cu voi puţină istorie şi să ţină vie o casă a Domnului. Şi nu uitaţi, în Ţara Haţegului şi nu doar fiecare bolovan are amprenta unui dac pe el. Chiar dacă acum face parte din zidurile unei biserici calvine...



vineri, 30 decembrie 2022

Esenţiologie

 

Iată că a trecut Crăciunul şi se apropie cu paşi repezi anul nou. Având câteva zile de odihnă mi-am lăsat gândurile să zburde în voie, iar ce a ieşit am zis că poate fi de folos şi altora aşa că am încropit cele de mai jos ca o scrisoare deschisă pentru minţi deschise.

Trecem an de an prin acest sezon al “sărbătorilor de iarnă” din ce în ce mai grăbiţi şi mai preocupaţi de cele mai “mari” nimicuri: ce punem pe masă, ce cadouri facem şi cui, dacă bradul să fie natural sau “eco”, cu ce ne îmbrăcăm de sărbători sau unde petrecem sărbătorile şi uităm esenţa lor şi darurile venite odată cu ele: dragostea, bucuria, pacea şi speranţa.

Luăm de cele mai multe ori totul de-a gata fără să realizăm că tot ceea ce sărbătorim, ba mai mult, tot ceea ce suntem i se datorează lui Cristos. Fără El nimic nu ar mai fi fost posibil şi am toate argumentele să afirm asta:

Fără Cristosul coborât in chip de copilaş în ieslea Betleemului noi n-am sărbători Crăciunul, cu sau fără brad, cadouri sau Moş, pentru simplul fapt că lumea aşa cum e ea acum n-ar fi fost posibilă. Europa creştină, leagănul democraţiei şi locul de pornire al civilizatiei moderne n-ar fi existat.

Fără Cristos, ne-am fi închinat la zeii nordici sau egipteni, greci sau romani, sau cine ştie, ne-am fi aşezat conştiincioşi covoraşele spre Mecca la orele când muezinii ar fi cântat chemarea la rugăciune. Colindele n-ar fi  răsunat pe la case, iar singurele măşti prin satele româneşti ar fi fost purtate de femei, celebra „burka”.

Fără Cristos, să-mi fie iertată necuviinţa, n-ar fi existat nici cozonacii şi nici cârnaţii n-ar fi sfârâit pe jarul sobei, pentru că porcul ar fi fost „haram” adică interzis.

Dar mai ales, fără Cristos, n-am fi cunoscut cu adevărat dragostea nemărginită a Tatălui pentru noi, manifestată prin Fiul Său, născut într-o iesle ca să-Şi dea viaţa pentru împăcarea lumii cu Creatorul ei.

Zilele trecute am provocat prietenii să-şi facă linişte în suflete ca să audă corul îngeresc anunţând naşterea Regelui. Cine a făcut cu adevărat linişte a putut să audă şi scâncetul Copilului născut acum două milenii în cetatea lui David şi care acum stă la dreapta Tatălui.

Credincios sau necredincios, cititorul trebuie să conştientizeze un lucru: Cel care a făcut toate acestea posibile domneşte peste întreaga Creaţie, fie că Îi acceptăm sau nu domnia. 


 

joi, 4 octombrie 2018

HAMLETESCU

La 400 de ani și ceva de la prima rostire pe o scenă a celebrei replici: ”e ceva putred în Danemarca”, vedem cum putreziciunea a cuprins întreaga planetă, iar în România pute a hoit din ce în ce mai tare.
Translatând povestea pe plai mioritic îl vedem pe Marcelluș Ionescu strâmbând afectat din nas și rostind pe un ton ușor efeminat: ”E ceva putred în România, dragă!” Și nu pot decât să-i dau dreptate. De ceva vreme ne pute cam orice.
Ne pute telemeaua românească. Cum dom'le să mai pui gura pe așa ceva? N-ai auzit de Brie, Roquefort, Bleu d'Auvergne sau Stilton?
Tocană de legume? Pute dacă nu-i rattatouille puțin graseiat, ca să ne franțuzim puțin.  
Sărbătorile tradiționale? Nah, put și alea a cârnați și afumătură, ce să căutăm noi acolo? Nu, mai bine ne sclifosim emancipându-ne chirițește pe la Halloween, Valentine's Day Party, S't Patrick și alte importuri care potrivesc ca nuca-n perete în cultura românească, dar pe care ne grăbim să le adoptăm din dorința de a fi ”cool”.
Puțea rău și sistemul de învățământ, așa că ne-am grăbit să-l reformăm, iar acum ca să ne furăm singuri căciula, pretindem nevinovați că e Chanel mirosul de mortăciune care ne izbește senzorii olfactivi din acea direcție.
Ce e mai trist e că, după ce ne-am bătut joc de țara asta, distrugând aproape tot din ce aveam, ne întoarcem în jur încă însetați de sânge și ne năpustim asupra a tot ceea ce mai însemna valoare, caracter, moral, pentru că, s-au învechit și put a mucegai.
Scăpați din comunism precum câinele din lanț, suntem dispuși să dăm orbește cu piciorul unui trecut în care poporul ăsta așa înapoiat cum îl văd unii a reușit, așa cum spunea și Arghezi ca ”din bube, mucegaiuri şi noroi” să nască ”frumuseţi şi preţuri noi.” Dacă nu mă credeți, vă invit să faceți o vizită scurtă la orice muzeu al satului din țară, sau la orice biserică sau mănăstire.
Însă tradiția pute, așa că la gunoi cu tot ce e tradițional sau natural. Noi oricum am ajuns la gradul acela de evouție în care putem redefini ceea ce ne înconjoară după bunul plac. Păi dacă putem face insule în mare, lacuri în pustiu, sau să producem noi energie prin te miri ce mijloace, de ce nu am putea modifica și mersul naturii de până acum? Ce, nu suntem noi niște mici dumnezei?
Uităm atât de ușor că peste toate astea plutește ca un nor replica prințului Hamletescu: ”A fi, sau a nu fi: aceasta-i întrebarea.” Și asta e tragic...


vineri, 28 septembrie 2018

QUID PRODEST?

De când s-a oficializat consultarea populară solicitată de către Coaliția pentru Familie, privesc consternat la valul de manipulări care străbate piața publică, online și offline. Desigur sunt exagerări și de o parte și de cealaltă, însă ce mă frapează este modul în care se pervertește orice adevăr pentru a-l transforma în argument. 
Se spune că Pilat din Pont ar fi trăit tot restul vieții de după întâlnirea cu Isus punându-și obsesiv întrebarea: ”Ce este adevărul?”. Filozofii de ieri și de astăzi speculează că adevărul este relativ și că el este o reflexie a percepțiilor și convingerilor noastre. Totuși sunt câteva adevăruri absolute, axiomatice, care nu pot fi distorsionate oricâtă trudă ar depune cel care vrea asta.
Unul dintre aceste adevăruri, legat strâns de dezbaterea în cauză, este acela că în cazul speciei umane viața poate lua naștere doar dintr-un ovul și un spermatozoid, lucru care implică întâlnirea dintre un bărbat și o femeie. Perpetuarea speciei, dacă e să ne rezumăm doar la acest aspect ține de acest moment. Desigur, progresul a dus și la posibilitatea fertilizării in vitro, dar asta nu schimbă cu nimic nevoia existenței celor doi participanți, în ecuația de mai sus.
Și totuși, de ce atâta vehemență în dezbaterea acestui referendum și a motivelor care au stat la baza inițierii lui? Cui folosește? Cine și ce  are de câștigat în urma validării sau a invalidării lui?
Este clar că și după validarea referendumului vor exista homosexuali, iar familia heterosexuală are în unele cazuri ”uscăturile ei”. Consfințirea prin constituție a căsătoriei heterosexuale nu va rezolva problema familiilor disfuncționale, la fel cum posibilitatea homosexualilor de a se căsători nu rezolvă problema lor , ba aduce în față următoarea redută a doleanțelor lor, și anume adopția în cadrul cuplurilor homosexuale.
Și atunci, de ce aș vota DA la referendum? Pentru că, desprinzându-mi privirea de pe acest subiect și privind imaginea de ansamblu, pot doar să constat că acest referendum este o bătălie dintr-un război purtat împotriva noastră, a tuturor. Slăbirea, și mai apoi distrugerea instituției familiei naturale, normale, este doar un punct dintr-o agendă care urmărește ceea ce romanii au cuprins în expresia ”divide et impera”. O societate prost educată, cu sănătatea șubredă, cu venituri aproape de limita subzistenței, dacă-și pierde și ultimele repere morale și sociale, se transformă într-o mare masă de manevră, obedientă și incapabilă în a reacționa.
Biblicul ”adevărul vă va face slobozi” răsună acum ca un vaiet de sirenă spre deșteptarea noastră. Ori la cunoașterea adevărului nu se poate ajunge decât prin educație, o sănătate trupească și morală, profund ancorată în spiritualitate.
#REZIST a fost la mare modă, așa că și eu am de gând să pun umărul la asanarea vieții mele și a românilor prin faptul că voi vota cu DA în această luptă pentru apărarea unei ultime redute din viața cetății. Și apoi voi vrea unreferendum fără penali, și bani alocați pentru spitale și școli, însă acum este momentul apărării familiei.
P.S. Sunt convins că dacă erau alocați din timp bani pentru educație și școli, nu ar fi fost acum nevoie să apărăm familia, pentru că o societate educată și sănătoasă nu ar fi pus problema distorsionării adevărului care stă la baza familiei.  

vineri, 11 mai 2018

LECŢII DE OCAZIE

De când sunt conducător auto nu cred ca am oprit să iau la ocazie pe cineva de mai mult de trei ori, şi asta la o socoată nu foarte exactă. Însă zilele trecute am simţit parcă un imbold să opresc pentru a ajuta pe cineva. La primul om care stătea cu mâna întinsă pe marginea şoselei ce leagă Haţegul de Caransebeş aveam viteză prea mare ca să pot opri, aşa că mi-am promis că la următorul sigur opresc. Zis şi făcut. Când am zărit în depărtare o mână întinsă stângaci de către un domn în vârstă, am tras pe dreapta şi l-am invitat în maşină.
Cei care mă cunosc mai îndeaproape ştiu că nu sunt neapărat un vorbăreţ, însă de data asta nici nu am apucat să spun prea multe lucruri, fiind asaltat de o avalanşă de destăinuiri ale pasagerului meu de ocazie. M-am rezumat la a-i asculta lamentaţiile şi a încuviinţa uneori ca dovadă că-l ascultam. Oricum bătrânelul nu a dat nici o clipă vreun semn că ar asculta ceea ce aş fi avut eu de spus, fiind probabil mulţumit că are cui să-şi deşarte sacul cu amărăciune.
Ascultându-i povestea m-a cuprins un sentiment cumplit de milă, atât la adresa situaţiei lui, cât şi pentru atitudinea pe care o manifesta el relativ la situaţia sa. Să vă povestesc pe scurt:
Domnul, aflat pe la vreo 70 de ani, era supărat nevoie mare că, de când i-a murit a doua soţie, cu care convieţuise 16 ani, era singur cuc, că nici un nepot nu mai dă doi bani pe el, şi că până şi fiul său nu mai are timp de el. Lucruri triste şi atunci când afli despre ele, darămite să le şi trăieşti pe propria piele. Însă lucruri si mai triste aveam să aflu mai pe urmă şi acestea eu unul le-am luat ca pe nişte lecţii pe care trebuie să le asimilez cât nu e poate prea târziu. Şi o să le iau sistematic, inginereşte, să le disec pentru binele meu şi al tău, cititorule:
1. "Am avut aşa o femeie bună, că în 16 ani nici măcar nu am fost nevoit să o lovesc vreodată". Săraca femeie! Ciudat mod de apreciere au unii soţi (se poate citi şi soţii). Mă întrebam după aceea dacă în tot acest timp soţia bătrânelului a auzit vreo apreciere legată măcar de cât de bună e mâncarea, sau cât de curat e prin casă, dacă a primit vreodată o floare, sau dacă a fost alintată în alte momente decât cele petrecute cu lumina stinsă. Poate că şi noi, prinşi câteodată în vâltoarea cotidianului uităm să facem gesturi sau să spunem vorbe prin care să-i arătăm celui de lângă noi cât de mult apreciem ceea ce face pentru noi (aici incluzând noi ca şi familie, întreg). Carpe diem a fost tradusă de prea multe ori prin a face ce vrei acum, că mâine nu mai poţi şi foarte rar prin "bucură-te astăzi de ceea ce ai, împreună cu cei cu care îţi împarţi viaţa, şi arată-le prin orice mijloace că te bucuri de prezenţa lor. Iubiţi-vă aproapele, ca pe voi înşivă! După, e prea târziu!
2. "Acum nu-mi dă nima' vreun blid de mâncare, nu-mi spală nima' hainele. Eu nu ştiu... " Ouch, aici intrăm pe un teritoriu puţin discutat, cel puţin între bărbaţi. Pentru că, vedeţi voi, testosteronul din noi ne împiedică să abordăm aceste aspecte care, într-o viziune majoritară (fetele, adăugaţi şi misogină, e voie), aparţin sexului slab. Recunosc, nici eu nu excelez în bucătărie, şi nici nu sunt vreo lumină a curăţeniei, însă de aici şi până la a răbda foamea şi a teroriza pe cei din jur cu mirosul hainelor nespălate e cale lungă. Modelarea acestor aptitudini ţine şi de cea dragă nouă, fie ea mamă, soţie sau fiică, dar şi de atârnarea temporară în cui a mândriei masculine. Până la urmă exerciţiul în aceste domenii nu doar că aduce un ajutor în casă, ci ne pregăteşte pentru neprevăzut. "O femeie înţeleaptă îşi zideşte casa..." Iar un bărbat înţelept ia lecţii de gătit de la ea (asta dacă nu cumva găteşte el mai bine).
3 "Mai am o singură lingură cu care mănânc, restul au mugurit acolo, nu am mai pus mâna pe ele de când a murit ea" Recunosc, la imaginea tacâmurilor "mugurite"(bănuiesc că e un regionalism pentru ruginite), mi-a venit să trag pe dreapta şi să-l dau jos pe moşneguţ. Pentru că o fi ok să-ţi plângi de milă, dar nu e ok să întinezi memoria celei pe care o plângi. „Dacă nu poți zbura, fugi. Dacă nu poți fugi, mergi. Dacă nu poți merge, târăște-te. Orice ai face, trebuie să mergi înainte.” Asta o ştiu de la Martin Luther King Jr. şi cred că se aplică în orice situaţie mai grea din viaţă, fie că ai căzut un examen, ţi-ai pierdut serviciul sau ai pierdut pe cineva drag. Ţi-eşti dator în primul rând ţie să te ridici de jos , să te scuturi de praf şi să mergi mai departe.
Aşa că, deşi am crezut că fac un bine în acea dimineaţă de mai, am avut de câştigat mai ales eu, pentru că nu este nici un moment neprielnic pentru a ne aduce aminte de lucrurile care ne fac nu doar să "ne ducem crucea" mai uşor, ci să ne şi bucurăm de călătorie.




vineri, 29 decembrie 2017

SFÂRȘIT ȘI ÎNCEPUT

Iată-ne la sfârșit de 2017, moment de analiză a ceea ce a reprezentat anul scurs pentru viața noastră, dar și un bun prilej de a ne stabili prioritățile pentru noul an ce stă să înceapă. ”An nou fericit!” este urarea cea mai des auzită în aceste zile, ca un laitmotiv, pentru că, nu-i așa, fericirea este unul dintre dezideratele omului zilelor noastre, fiind trecută chiar și în Declarația de independență a Statelor Unite.

Nu știu cum a fost 2017 pentru voi, însă pentru mine cumpăna dintre ani nu este singurul moment ”sfârșit/început”. Mutarea la Arad, după patru ani de Deva/Hațeg, nu a fost ușoară și am resimțit-o la fel cum simte un brad smuls din trupul muntelui și al pădurii liniștite și mutat apoi în jungla de beton a unui oraș, care n-o fi el cel mai mare din Romania, dar care forfotește într-o agitație perpetuă și obositoare. A fost un moment de sfârșit, urmat de un început plin de provocări, dezamăgiri și ispite, presărat ici colo cu câte o frântură de satisfacție profesională și câte un zâmbet de copil inocent.

În asemenea momente de bilanț, apare întrebarea: ”sunt fericit?”. Iar răspunsul și totodată îndemnul meu este acesta: fericirea nu este o stare, este o alegere. Aleg să nu alerg obsesiv spre fericirea standardizată de lumea din jurul meu, ci să culeg momentele de bucurie, de confort psihic și de vârf profesional și să le pun mereu deasupra clipelor de întuneric al spiritului. Aleg să mă bucur de timpul petrecut în sânul familiei, chiar dacă nu sunt întotdeauna cele mai liniștite momente (cine o cunoaște pe fiica mea știe despre ce vorbesc), însă cred că nu este fericire mai mare decât exprimarea iubirii în cercul restrâns al familiei. Toate celelalte or fi senzații, poate mai intense, poate mai pline de adrenalină, dar sunt efemere, pe când gesturile de iubire și tandrețe din familie se întipăresc adânc în memorie, mai adânc decât orice altceva.

Anul scurs trece în neființă împreună cu neîmplinirile și minusurile sale. Putem plânge de necaz, sau putem aduna toate acestea și să învățăm din ele, pentru a nu mai cădea în capcanele trecutului. La cumpăna dintre ani putem să privim înapoi cu mânie, sau putem privi înainte cu speranță și cu hotărâre. Desigur, nu avem controlul total al vieții noastre, însă putem alege să promovăm noi înșine ceea ce am vrea să vedem în jurul nostru, în familie și în societate, punând în mișcare acel efect de undă care să miște lucrurile în direcția bună, iar la sfârșitul lui 2018 să constatăm mulțumiți că nu anul a fost mai bun, ci noi am devenit o versiune mai bună a noastră.

Personal, mi-aș dori sănătate, putere de muncă și înțelepciune, dar mai presus de toate credință. Poate că tocmai asta lipsește poporului acestuia în aceste momente tulburi. Biblia ne spune că dacă am avea credință cât un bob de muștar am putea muta munții din loc. Ori, dacă am putea face din munte câmpie, nu am putea noi asana mocirla care băltește ciocoiește pe meleaguri mioritice? Nu am putea promova adevăratele valori care ar trebui să guverneze România? Munca cinstită, onestitatea, dreptatea, moralitatea or fi ele îngropate sub legi strâmbe, dar tot flori de preț sunt și e de datoria noastră să nu le lăsăm să piară.

Așa că, prieteni, lăsați 2017 să plece și pășiți în noul an cu dorința de a fi voi cea mai bună versiune a voastră, iar 2018 sigur va fi mai bun și mai plin de împliniri!


luni, 18 decembrie 2017

ŞI BĂRBAŢII PLÂNG, CÂTEODATĂ

Recunosc, sâmbătă seara nu am rezistat şi am vărsat câteva lacrimi, la finalul unei zile încărcate de informaţii şi senzaţii venite în avalanşă să alcătuiască un puzzle care, odată finalizat, nu putea să aibe alt rezultat decât lacrima scursă pe obraz.

"Istoria este scrisă de învingători" este un adevăr care iese la iveală repetitiv, dar care, atât timp cât stă ascuns, ne lasă pradă unei istorii mistificate care aruncă în derizoriu faptele unora, ridicând în slăvi totodată pe cei care o scriu. Sub influenţa unei educaţii dirijate de către măreţul conducător al marelui partid comunist, am crescut cu ideea că monarhia a fost o ciumă pentru acest popor, iar fratele mai mare de la răsărit a vindecat ţara de această boală cruntă.

Nu pot spune însă că l-am urât vreodată pe Mihai I, însă am negat tot timpul dreptul său de a-şi alătura numele "de România". Asumarea acestui nume mi se părea o îndrăzneală nejustificată.

Din fericire, din momentul deschiderii orizonturilor şi a accesului la informaţii, atitudinea mea s-a schimbat, mai ales odată cu trecerea de la "crede şi nu cerceta"-ul dictat în comunism până şi de către ateii proletcultişti, la biblicul "cercetaţi toate lucrurile, şi luaţi ce este bun". Nu am fost însă, şi nici nu sunt încă convins că "monarhia salvează România", dar asta e o altă discuţie, pe care promit că o voi aborda.

Am plâns pentru că am realizat lucrul cel mai trist care s-a întâmplat odată cu trecerea regelui Mihai în nefiinţă: odată cu el, s-a stins şi ultima scânteie de demnitate, onoare şi verticalitate din clasa conducătoare română. Chiar dacă nu a mai condus nimic de 70 de ani, Regele a fost, mai ales în perioada postdecembristă, un ambasador al României în lume, un nume care deschidea uşi si care prezenta o garanţie morală pe care nu am fost capabili să o exploatăm la maxim.

Am plâns pentru că nobleţea pe care o emana din fiecare gest, din modul în care vorbea, nu o regăsesc la aproape nici unul dintre cei care conduc în acest moment destinele ţării. Nu zic că nu s-ar găsi câteva excepţii, însă cloaca politică adunată în parlament şi guvern se află la ani lumină de Majestatea Sa, şi au dovedit-o încă o dată în cadrul ceremoniilor funerale.

Am plâns odată cu mulţi alţii care, dincolo de "exaltarea funerală" propovăduită la tv de către un filozof/politician, au văzut pe afetul de tun nu doar un rege mort, ci şi speranţa unei Românii decente, nobile şi verticale. 

Am plâns pentru că am realizat cu toţii, până şi copiii, că "Regele s-a dus şi am rămas cu comuniştii". Enunţul băiatului de 9-10 ani a venit ca o palmă după ceafă. "Deschideţi ochii, n-aţi scăpat de comunism!". Dacă privim la evoluţia eşichierului politic de după '89, vedem că aceiaşi oameni fac în permanenţă ceea ce comuniştii numeau "rotaţia cadrelor", sau cum spunea un grup umoristic:" la vremuri noi, tot noi".

Am plâns, dar după lacrimi a venit curând o întrebare, pe care o las ca încheiere: Ce facem? Bocim în continuare şi urmăm alaiul trepăduşilor politici care abia aşteaptă să transforme doliul în bairam, sau ne ridicăm în capul oaselor, scuturăm de pe noi colbul mediocrităţii şi ne aliniem pentru a lupta cu mocirla care stă să înglodeze tot ceea ce a rămas urmă de decenţă şi bun simţ în România?