A FI SAU A NU FI... ZĂPADĂ

Copilul din mine (în orice bărbat există unul, vă asigur) ar vrea zăpadă cât de multă. Les neiges d'antan, sau cum spunea coana Chirița ”les neiges d'anțărț” îmi provoacă nostalgii, mai ales în vremi ca acestea, în care în fiecare dimineață văd Retezatul cu pletele încărunțite, tolănit pe-o parte și acoperit pe șale cu o plapumă groasă de nori. Respirația Văii Hațegului miroase pregnant a lemn ars în sobele care duduie în fiecare gospodărie zgribulită. Parcă și casele se contractă sub frigul iernii, așteptând și ele cușmele de omăt care să le acopere.

Pe fâșiile de pământ lucrat de pe marginea șoselei (tot mai puține din păcate) grâul răsărit deja își înalță verdele crud și firav spre cer implorând parcă după neaua care să-l protejeze până-n primăvară. Ici colo câte un tractor întârziat gâfâie din greu întorcând înspre pământ galbenul miriștii și arătând cerului negrul brazdei ce încă respiră abur de toamnă.

Parcă mi-e și milă de copii de azi, care n-au văzut zăpadă groasă și pufoasă, așa cum era în vremuri de demult. Altfel ei se pot bucura că n-au regretul pe care-l simt eu văzând un Decembrie așa golaș...

Și vine tiptil adultul din mine și-mi arde una după ceafă zicând: ”Copile, tu nu știi ce vrei! Zăpadă, ești nebun? Nu știi tu oare că trăiești într-o țară a surprizelor, iar vrei să fie drumarii prinși în offside? Vrei să stai vreo două zile prin casă așteptând să poți ieși pe cărările patriei, că numai șosele nu se vor numi? Sau ți-e dor să mergi cu patruzeci la oră pe derdelușurile orizontale care țin loc de drum? Și ce, ai chef să dai zăpada?”

Ooof! Unde ești copilărie, cu zăpada ta cu tot? Dar ceva tot voi face! Mă duc să cumpăr o sanie și aștept cuminte iarna viitoare! Tot găsesc eu un petec de zăpadă să-mi plimb copilul...

Și totuși: A fi, sau a nu fi zăpadă? Aceasta-i întrebarea...

  

JOHANNIS ŞI LOPATA

Da, am votat Iohannis şi nu doar în turul doi ci şi în primul tur. Atenţie, vreau să fie clar, am votat Iohannis şi nu pe cei care i-au stat în spate pe scenele de campanie. Aşa cum am căpătat un real respect pentru preşedintele proaspăt ales, tot astfel păstrez dispreţul meu profund pentru alde Blaga, Falcă, Orban şi mulţi alţi băsişti. Urăsc politica de tip balcanic, dusă pe noi culmi de mahalagism de Băsescu şi compania, aici incluzând şi pe Ponta, Şova, Dragnea şi toţi vanghelioţii propulsaţi în frunte pe baza tupeului personal şi a şpăgii.

Am ales Iohannis pentru că pe tot parcursul campaniei a păstrat o linie demnă, de om cu coloană vertebrală. Poate că n-a avut un discurs aşteptat de toţi, însă în mod cert majoritatea aştepta un discurs în purul stil dâmboviţean, cu care ne-au obişnuit băieţaşii de cartier care pozează fraudulos în politicienii ultimilor 20 de ani. Discursul lor se bazează mai ales pe "cine strigă mai tare" şi "dacă nu ştii tu, atunci ce spun eu e adevărul". Am mai spus-o şi o repet: decât să vorbesc aiurea mai bine tac. Şi Iohannis a făcut tocmai asta. Sper doar ca să păstreze aceeaşi linie şi în continuare.

Am învăţat în copilărie că atunci când un gospodar intră în posesia unui teren primul lucru pe care-l face este să-şi îmbrace hainele de lucru şi punând mâna pe lopată să facă ordine în ogradă. Prima dată scoate gunoiul afară, apoi adună la un loc toate buruienile şi le dă foc ca mai pe urmă să are adânc pământul. Mă aştept de la d-nul Iohannis să facă taman acest serviciu ţării pe care i-am dat-o pe mână. Herr Klaus, la treabă! Odată îmbrăcat cu haina demnităţii de conducător mă aştept să vã înarmați cu uneltele necesare pentru a curăţa tarlaua politicii româneşti de gunoaiele şi paraziţii care o sufocă, pentru că lucrul bine făcut nu poate fi realizat într-un areal acoperit de o adevărată junglă mizeră şi colcăitoare. Sper din tot sufletul că ştiați de la început în ce vã bãgați şi că aveați deja în mânecă mijloacele necesare pentru a aplica cele spuse în campanie.

Altfel... toţi cei care au votat cu inima deschisă pentru "România lucrului bine făcut" şi care au ieşit la vot şi în stradă pentru asta, au în continuare uneltele necesare pentru a face schimbarea. 

  

DEEZBATERE? LA CE BUN?

Eu unul refuz sa mai urmaresc "dezbaterea" dintre cei doi "prezidentiabili" si asta pentru a-mi proteja nervii. Ce se vede la tv numai dezbatere nu e, ci o balacareala in cel mai dambovitean mod cu putinta. Am ales deja cu cine votez, iar ce arata unul dintre candidati nu face decat sa-mi intareasca hotararea. Am fost in ultimii ani des prin Sibiu, si ce am vazut acolo mi-a adus aminte de zicala: " curatenie ca la neamt in șpais". Mai bine taci si faci decat sa bati din gura tot felul de baliverne si in urma ta sa nu se vada nimic. Nu-mi place neaparat ca Iohannis s-a asociat cu alde blaga si compania, dar daca asa poate aduce un pic de ordine sunt convins ca va gasi modalitatea sa se debaraseze de "bãsei" la momentul oportun.

TUPEUL CA FORŢĂ MOTRICE.

România anului 2014, la 25 de ani de la schimbarea unei dictaturi cu o altă dictatură. Te uiţi în jur şi constaţi că toată teoria învăţată nu se poate aplica în realitate. De la ştiinţe politice la legile fizicii, toate sunt cum nu ar trebui să fie. Parcă toată ţara a fost pusă cu susul în jos şi te uiţi buimac cum albul devine negru iar binele este dintr-o dată rău.

La un moment dat se vorbea de dictatura bunului simţ. Se vorbea doar, pentru că de la vorbă la faptă e cale lungă şi nu-i aşa că e mult mai uşor să vorbeşti? De ani de zile trăim din vorbe, din promisiuni făcute de la cei mai mici la cei mai mari conducători fie ei de firme sau politici. Am tot auzit: "acum ştim că o duceţi rău, dar răbdaţi încă puţin că va fi bine şi pentru voi" şi încă aşteptăm...

Însă nu cinstea şi dreptatea sunt la putere în România noastră dragă ci tupeul. Ai tupeu? Eşti rezolvat! Poţi accede în funcţii de conducere iar nivelul acestora depinde de măsura tupeului tău. Poţi rezolva orice diferend sau problemă doar pe bază de tupeu aplicat la maximum. Cu cât strigi mai tare cu atât argumentele tale capătă mai multă putere de convingere, fie ele adevărate sau nu.

Nonvaloarea surclasează tot mai des valoarea doar prin completare cu doza suficientă de tupeu. Iar cum proverbul spune: " Cel mai deştept cedează" constatăm o invazie a tupeiştilor în fruntea a tot ce înseamnă viaţă politică, economică, ştiinţifică, artistică şi publică. Ţoape cu două clase şi papiţoi inculţi abordează înfoiaţi de importanţa autoimpusă subiecte de care până şi un profesor universitar s-ar apropia cu sfiala dată de un domeniu nu pe deplin stăpânit.

Şi atunci ai trei variante: Să-l invoci eminescian pe Ţepeş vodă (însă ştim că e mort deci varianta asta cade), să aştepţi intervenţie divină(este ok, dar poate dura) sau să faci ceva. Şi cel mai bun mod de a începe să acţionezi este să ignori tupeul şi să creşti în domeniul tău astfel încât să creezi în jurul tău o oază de normalitate care să atragă şi alţi doritori de normal. Aşa poate fi creată avalanşa care să cureţe lumea de plaga tupeului.

FEREASTRĂ SAU VITRALIU?

De vreun an de zile fac parte dintr-o echipă mai mare. OK am mai fost parte din echipe, în școală, în armată sau la serviciu, însă până acum nu am realizat un lucru extrem de important și anume că diversitatea face lucrurile mai frumoase și mai impactante. Până acum îmi doream parcă să fim toți la fel, să existe unitate în gândire și idei. 

Săptămâna trecută am primit din partea unui coleg din echipă ilustrația clară a ceea ce trebuie să fie o echipă. Chiar dacă el se referea la cu totul altceva în frazele pe care le-a rostit, pe mine m-a pus pe gânduri esența spuselor sale. 

Voi dacă ați fi puși în fața a două ferestre iluminate doar de un reflector, iar una dintre ele ar fi o fereastră obișnuită iar cealaltă o fereastră vitraliu, în dreptul căreia v-ați opri mai mult timp? 

Aceeași lumină pătrunde prin amândouă însă nu-i așa că vitraliul dă o altă perspectivă asupra luminii? Jocul culorilor dat de micile bucățele de sticlă poate crea o imagine captivantă, mai ales dacă fiecare piesă colorată este așezată la locul potrivit. 

Tot așa  și într-o echipă: dacă toți membrii ei sunt de aceeași culoare, echipa poate da rezultate, nimeni nu neagă asta, însă impactul creat nu este spectaculos și intervine cel mai probabil plafonarea. În schimb, o echipă formată dintr-o multitudine de caractere diferite are șanse mai mari să ”facă valuri”, mai ales dacă are un regizor bun care să alcătuiască puzzle-ul. 

Tot așa cum o orchestră simfonică nu poate fi alcătuită doar din pianiști, și o echipă trebuie să aibe mai multe voci. Brainstorming-ul nu e vreo trăznaie importată de la americani fiindcă așa dă bine, precum Haloween și Valentine's Day, ci este o necesitate pentru a păstra proaspătă viziunea și ținta unei echipe. Dacă din zece idei dezbătute măcar două au valoare și sunt aplicate cu succes atunci ”furtuna de idei” și-a atins ținta. În mod sigur vor exista păreri contrare, însă dacă argumentele susțin o idee, atunci echipa va ști să aleagă.

Mă bucur că fac parte dintr-o echipă ”vitraliu”, și chiar dacă nu sunt tot timpul confortabil cu unele culori, mai important decât acest lucru este imaginea pe care o formăm împreună și impactul pe care-l avem...

OCHELARII DE CAL ŞI TRADIŢIA

"Ce să faci? Aşa e tradiţia mamă!" sau "Noi nu lăsăm tradiţia noastră!!". De câte ori aţi auzit expresiile acestea? De la fatalism la literă de lege, tradiţia se impune în veţile noastre în principal prin abandonarea noastră în culcuşul cald al comodităţii obişnuinţei cotidiene. Ce am făcut astăzi şi nu m-a solicitat forte tare voi face şi mâine, pentru ce să mă stresez? Dacă toţi din jurul meu fac aceleşi lucru în acelaşi mod, eu de ce aş fi deosebit?

Astfel obiceiurile, datinile se transformă încet în "ochelari de cal", acelele dispozitive care împiedică vederea periferică, îndreptând privirea într-o singură direcţie. Şi nu întotdeauna acesta este un lucru bun. Căci fără oamenii care au avut curajul să dea jos aceşti ochelari şi să încalce tradiţia, am fi fost probabil şi acum vânători-culegători. Să nu ne uităm mai departe de două-trei sute de ani în urmă şi vom vedea oameni pe care lumea îi considera nebuni pentru că încercau să zboare sau să se deplaseze în alt mod decât călare. Alţi oameni au fost prigoniţi pentru că au îndrăznit să afirme că ei văd, fără acei ochelari de cal, că pământul este rotund şi, erezie maximă, se învârteşte în jurul soarelui. Iar alţii au avut curajul să scuture datinile bisericilor "tradiţionale" şi să producă reforme.

Mai periculos mi se pare însă ca "ochelarii de cal" să devină tradiţie. "Copilul meu nu trebuie să meargă la şcoală, îl învăţ eu ce trebuie să ştie, oricum la şcoală îl învaţă numai prostii" sau "Cum să-i placă muzica, doar toţi în familia asta au fost militari" sau "Eu nu pot fi prieten cu cutare pentru că nu merge la aceeaşi biserică la care merg eu"  sunt doar câteva exemple de îngrădiri care tind să devină tradiţii în sine.   

Orice lucru închis într-o cutie este limitat la volumul acelei cutii, deci implicit dezvoltarea lui este stopată. Şi nu este lucru mai urât şi în acelaşi timp mai periculos decât un om limitat, sau mai rău, un om cu aripile tăiate pentru că "nu încăpeau în cutie".  Nimeni nu poate zbura cu aripile frânte, ori în noi există sămânţa dorului de a zbura, de a ne ridica mereu mai sus. 

Imaginati-vi-l pe Pegas. Ce o fi simţit el când i s-au rupt aripile şi în locul lor a primit o frumoasă pereche de ochelari? În greacă pegasos înseamnă puternic. Se spune şi că el reprezintă aspiraţia spiritului către înalt. Ce trist este ca puterea de a zbura să-ţi fie luată şi canalizată în a trage greutăţi în direcţia dorită nu de tine ci de cel care ţi-a făcut nedoritul "cadou".

PRESTIDIGITAŢII PROPAGANDISTICE

Nu ştiu când a fost inventată propaganda, însă este una dintre cele mai perfide arme folosite în prezent, indiferent de domeniul în cauză, fie el politic, economic, social sau cultural. Folosită la maximum, are menirea de a abate atenţia publicului ţintă de la adevăratele probleme şi de a-l înverşuna împotriva unor subiecte alternative, fie ele reale sau false.

Fireşte, arma aceasta nu ar avea vreo şansă reală dacă ar fi îndreptată asupra unui segment de public informat, înzestrat cu capacitatea de a discerne adevăratul subiect important al zilei, şi de a pune în paranteze falsele probleme. Însă în machiavelismul lor maeştrii propagandişti au rezolvat mai întâi această problemă, punând încet pe butuci sistemul educaţional şi transformând majoritatea populaţiei într-o masă de manevră, care răspunde emoţional la anticele "panem et circenses". Adică se mulţumeşte să aibe pântecul plin şi simţurile "gâdilate" de divertisment ieftin, fiind mai confortabilă "băltirea" spritual-socială decât vâltoarea unei vieţi active din toate punctele de vedere. Tabloidul câştigă tot mai mult teren în media, publicul fiind condus uşor înspre a prefera o ştire despre indispensabilii vreunei biete aspirante la statutul de vedetă decât spre a afla ceva care contează cu adevărat. O populaţie informată poate fi periculoasă, de aceea norul de praf propagandistic are menirea de a abate atenţia înspre alte orizonturi, mai facile deci mai uşor digerabile.

Am şi trei exemple, luate la repezeală şi complet aleatoriu:
1. Mai deunăzi, un cotidian online titra in spiritul vremii: "Şoferi, guvernul vă pregăteşte o nouă lovitură". Ok, zic, hai să văd "lovitura". Ei bine, şocul era că, odată cu creşterea salariului minim pe economie vor creşte şi amenzile în concordanţă. Wow, ţineţi-mă să nu cad!!! Deci nu e importantă creşterea salarială, ci creşterea amenzii pe care dacă sunt un şofer decent poate că n-o s-o iau vreodată. Curat drob de sare coane Mitică!

2. Un nene, nu spun cine, frate cu o persoană importantă face ochii mari şi mâna greblă la vederea unui morman de bani cu o culoare şi miros dubios, pentru a mijloci influenţa fraternă. Este înhăţat şi dus la "reeducare", timp în care propagandiştii "lor" sar la garduri cum că banii ar fi daţi de fapt de altcineva, adversar politic al "fratelui mai mare". Deci eu ar trebui să cred că de vină e cel ce dă, nu cel ce ia. Frate, dacă ai pus mâna pe bani cu scopul de a inlesni o mârşăvie, înseamnă că ai crezut că o poţi înfăptui şi oricum nu mai contează de unde sunt banii, "vinovat" scrie pe tine.

3. Umblă vorba prin lumea creştină cum că după o traducere ştiinţifică a bibliei "se dă peste cap" credinţa noastră. Conform erudiţilor translatori, Isus Cristos nu a murit pe cruce, ci pe stâlp ergo a fost stâlpificat iar nu crucificat. Asta vine într-adevăr ca un şoc, mai ales pentru cei care pupă crucea cu pioşenie plini de nădejdea că acea bucată de lemn are soluţia problemelor mici sau mari. Pentru ceilalţi creştini chiar nu contează arma crimei, că e ea cruce, stâlp, copac, sabie, arc cu săgeţi sau kalaşnikov. Pentru că nu sunt importante nici mobilul crimei, nici "modus operandi" ci Persoana care a suferit supliciul şi ce a făcut şi face acea Persoană după "asasinat".

Deci avem de ales între medievalul "crede şi nu cerceta" şi biblicul "cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun", în funcţie de dorinţa noastră de a fi sau nu sub vraja propagandei.

SUNT ATEU ?!

Văd uneori în mediul online (ok, pe facebook mai ales) postări ale unora care susţin cu tărie că sunt atei. Recunosc că au fost vremuri când, sub influenţa materialismului ştiinţific comunist şi a nedumeririlor tinereţii am susţinut şi eu acelaşi lucru. Nu puteam crede într-un Dumnezeu răzbunător şi rău, care să îngăduie atâta suferinţă pe lume.

E adevărat şi că aceia care îşi afirmă ateismul, o fac ilustrându-şi alegaţiile cu imagini zguduitoare ale opulenţei sau obrăzniciei feţelor bisericeşti, ori a religiozităţii duse la extrem a celor mai săraci cu duhul. Argumente invalide, pentru că ele ocolesc adevăratul subiect. Adică "sunt ateu" pentru că "uite ce fac ăştia"? Însăşi înţelepciunea populară ne îndeamnă să facem "ce zice popa, nu ce face el", şi apoi popa nu este Dumnezeu.

Da, mă enervează şi pe mine să văd burtoşi care predică smerenia şi cumpăterea pentru ca mai apoi să-şi ridice patrafirul aurit pentru a se putea urca mai uşor în Audi-ul negru şi lucios cu scopul de a-şi face loc mai uşor prin masa de enoriaşi necăjiţi. La fel cum mă doare rătăcirea unora de a căuta soluţii în cu totul altă parte decât sunt ele, umplând în această căutare buzunarele altora şi sporind astfel deviaţia de la Cale. Însă atâta vreme cât urmaşii lui Petru uită chiar exemplul acestuia (Fapte 10:25-26), ba mai mult încurajează ploconeala şi idolatria, transformând în plus chemarea în afacere, nu poate exista o altă reacţie faţă de ei.

Eu unul admit că am acceptat existenţa lui Dumnezeu în afara bisericii şi într-un mod mai deosebit. M-am trezit la un moment dat că mă certam cu El. Lăsând în afara cercului orice altceva (biserică, ştiinţă etc.) eu mă supărasem cumplit pe El. Şi atunci m-a străfulgerat Adevărul : NU pot fi în conflict cu cineva inexistent. deci pe cale de consecinţă nu sunt ateu. 

Şi apoi a intervenit alegerea: în ce tabără vroiam să fiu? Alegere simplă, nu-i aşa? Dar ca să-ţi faci un aşa Prieten trebuie să-L cunoşti mai întâi. Şi de la "crede şi nu cerceta" (care mă călca pe nervi, pentru că eu sunt făcut să caut), am ajuns la "cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ceea ce este bun". Şi ce bine este să ai în încercări şi tulburări un sprijin, fie El chiar şi nevăzut !

Şi DA, cred că este ok să fii supărat pe Dumnezeu, însă este absolut obligatoriu să-i spui şi Lui motivele supărării tale. Lui şi nu popii sau, mai rău, moaştelor cuiva, fie ele "sfinte" sau nu. Şi în viaţa de zi cu zi, dacă eşti supărat pe cineva e mai bine să-i spui direct ce simţi, decât să spui unei terţe persoane. Cu atât mai mult în cazul de faţă. La început nu pricepeam conceptul de "relaţie directă cu Dumnezeu", însă e limpede ca apa de izvor. Câtă vreme El este lângă tine mereu, este mai simplu să-L abordezi direct, decât să apelezi la "preafericiţii" intermediari sau mai rău, să nu-L cauţi deloc.

Abordează-L direct, cu vorbele tale. În şoaptă sau cu strigăt, verbal sau cântat, în casă, pe câmp sau în biserică. Atâta timp cât o faci sincer nu contează că nu este într-un mod organizat, sau că nu o faci după un ritual sau o formulă (oricum cred că El urăşte formulele). Şi, mai devreme sau mai târziu vei primi un răspuns. Garantat. 

O CÂNTARE NOUĂ

O vreme a fost eroul meu. Printre primele amintiri cu el sunt arcul cu săgeţi pe care mi l-a făcut “ din alun, că e mai elastic”, puşca pe care mi-a cioplit-o dintr-o scândură de brad (ce vreţi? era epoca înarmării mondiale) şi bănuiala mea cum că el era Moş Crăciunul care apărea la serbările de la grădiniţă. Ştia el să facă din orice o aventură, sau poate la vârsta aceea căutam eu cu orice preţ să văd aventura în toate. Era “cool” să mergem să tăiem pari pentru roşii pe malul Mureşului, la fel cum era “cool” să aducem cu noi acasă şi câteva trestii din care cu ajutorul a două ziare, treizeci de metri de sfoară şi ceva lipici meşteream câte un zmeu. În mijlocul rombului de hârtie lipea şugubăţ o icoană decupată din calendarul ortodox “ ca să se ridice mai uşor”.

Într-o vreme când tata era prins cu alte treburi, el avea grijă să avem ocupaţie. Cu el am învăţat să citesc “Fla-că-ra Ro-şi-e” la nici cinci ani, schimba pase cu noi prin curte atunci când nu aveam ortaci pe stradă sau ne ducea să ne scăldăm la râu, ca să le mai dea timp liber femeilor din casă, surmenate de cei trei năzdrăvani de copii. În serile de iarnă în care se lua curentul, ne strângea în căsuţa lor şi la gura sobei, în timp ce prăjea pe jar o bucată de slănină sau un cârnat ne povestea cum a văzut el al doilea război mondial cu ochi de adolescent. Organiza mici excursii cu bicicletele pentru a ne consuma energiile care dădeau pe afară în lungile vacanţe de vară. Aducea cu butoiul apa încălzită de soarele torid al lui cuptor şi umplea cada mare de beton din grădină transformând-o ad-hoc într-o piscină pentru nepoţi.

Dincolo de micile neînţelegeri apărute mai tîrziu ( deh, conflictul dintre generaţii ) de la el ştiu cum se ţine în mână o sapă, un ciocan, cum se manevrează un aparat de sudură.

Ştiu de la el că meseria chiar este brăţară de aur, şi că înainte de toate este bine să fii cinstit şi drept.

Tot el m-a învăţat ce-i cumpătarea ( chiar dacă uneori mi se părea că e prea cumpătat ), dar şi cum să dăruieşti de la obiecte la iubire. Şi el a făcut-o, iubindu-şi soţia până la final.

În ultimul an l-am văzut mai trist, la asta contribuind poate plecarea mea de lângă ei ( deşi până la urmă amintindu-şi de tinereţea lui m-a înţeles ), sau mai degrabă faptul că l-au părăsit puterile şi că îşi petrece tot mai mult timp în casă decât în grădină. Obişnuit cu munca a ignorat orice semn al bolii, doar pentru a mai mişca ceva.

Ultima dată când l-am văzut în viaţă am plecat supărat pe el. Nu înţelegeam capitularea lui, încăpăţânarea cu care părea că se leapădă de lumea asta. Probabil că se săturase să lupte…

Apoi l-am văzut în sicriu. Eram şi eu împăcat cu plecarea lui, dar m-am liniştit mai tare văzând chipul său senin, care avea parcă un zâmbet fin aşezat pe buze. Şi atunci am ştiut. După ani de cântat în corul bisericii, plecase să cânte o cântare nouă împreună cu îngerii.

   

MIEZ DE MAI

Cauciucurile se mulează pe asfaltul întins precum o curea, urmând sinuozităţile lui şerpuitoare. Soarele îşi iţeşte nasul roşiatic de după un nor răzleţ şi-şi aruncă razele obraznice în parbriz, supărat parcă de zgomotul motorului, care a indrăznit să-i tulbure somnul în dimineaţa aceasta de mai. 

Maşina se aşează liniştită pe drumul ce se strecoară printre dealurile care par că nu mai au noţiunea anotimpurilor. Taman acum, când se apropie căldura verii s-au trezit să-şi îmbrace ditamai blana miţoasă şi verde-albăstruie a frunzişului pădurii. Şi e clar că le e prea cald, din moment ce atât din coama lor, cât şi din panglica şoselei se ridică uşor vălătuci albicioşi de aburi, probabil transpiraţia pământului.

Brusc motorul mârâie îmbufnat, dând piept cu urcuşul unduitor al serpentinelor. Toţi caii de sub capotă îşi încoardă greabenele şi nechează uşor atunci când sunt struniţi în coasta dealului. Încă puţin, încă o curbă...

"- Vladu'! fii, te rog, atent la drum!" e laitmotivul fiecărei dimineţi în drumul spre serviciu, atunci când maşina coboară uşurel în Valea Haţegului, pentru că nu mă pot sătura de priveliştea ce se desfăşoară în faţa ochilor. Orăşelul pare că dormitează liniştit, străjuit de cuşmele încă albe ale Retezatului. De pe oglinda azurie a lacului de acumulare se înalţă fuioare de vapori care se împletesc cuminţi în caierul norilor albi, precum lâna oilor de pe dealuri. Râuşorul Galbena, care-şi primeşte numele de la lutul spălat în curgerea sa, s-a burzuluit niţel din cauza ultimelor ploi şi abia-şi mai încape în matcă. Afară miroase a iarbă crudă şi a ploaie abia potolită, şi dacă n-aş fi afon şi puţin timid aş cânta, nu ştiu ce, dar aş cânta ceva. Oricum sufletul îmi cântă, şi cred că am întinerit puţin... 

MIROASE A PRIMĂVARĂ?

Au fost create sub forma unor vase mici şi fragile, dintr-un porţelan fin. Nu toate sunt de albul cel mai pur însă nu asta este relevant în povestea asta. Şi până la urmă, dacă Creatorul lor a hotărât aşa, cine suntem noi să comentăm ce culoare au? Apoi, fiecare vas a fost umplut cu pământ din cel mai roditor, iar în mijloc de tot a fost pusă câte o sămânţă mititică.

La vremea potrivită câte un vas din acesta a fost pus în mâinile a câte unui grădinar, spre îngrijire. Aici lucrurile se complică s-ar părea. Vedeţi voi, nu toţi grădinarii au atâta pricepere, şi chiar cei pricepuţi nu au întotdeauna timpul necesar pentru a îngriji cum se cuvine ceea ce au în ogradă. Căci e nevoie de căldură, de lumină, trebuie creat mediul potrivit pentru ca din bobiţa aceea mică sădită în vas să răsară ceva. Şi treaba nu e terminată aici, pentru că nu ştii, ca şi grădinar, ce va creşte din frunzuliţele acelea care şi-au scos vârful firav la lumină. Deoarece,  vedeţi voi, istorisirea noastră ne spune că acestea sunt nişte plante mai speciale, care se dezvoltă în funcţie de mediul întâlnit la suprafaţă. Pot fi garofiţe sau narcise; pot fi orhidee gingaşe sau toporaşi firavi; pot fi trandafiri sau crini cu miros ameţitor, bujori sau gladiole... Însă, tot atât de bine pot să fie păpădii sau buruieni, mărăcini sau mai rău plante carnivore. Brrr...

Grădinarilor, voi cum vă îngrijiţi glastrele primite? A răsărit ceva? Aveţi mare grijă, de voi ţine ca în casele voastre să miroase a primăvară eternă! Ştiu, e greu câteodată, aveţi şi alte treburi pe cap, însă nu-i aşa că merită efortul atunci când ea înfloreşte în preajma voastră şi sunteţi îmbătaţi de parfumul ei suav?