- Caporale, ai mai fost pe la Mărăşeşti? răsună glasul maiorului, străpungând uruitul monoton al motorului.
- Nu, Dom' Maior.
- Păi să oprim atunci, să iei o piatră în gură. Se spune că atunci când treci pentru prima oară printr-un loc trebuie să iei o piatră în gură, mustăci maiorul cu un aer şmecher.
-Aa, dacă-i aşa, atunci de când am început armata aş fi avut balastieră în gură, Dom' Maior.
Nu ştiu cât de adevărate sunt cele spuse de către maiorul cu pricina, acum îmi sună a "pietre de aducere aminte" cum le numeşte Scriptura, însă este adevărat că sunt locuri prin care treci şi zăboveşti mai mult sau mai puţin, însă unele dintre ele reuşesc să-şi facă loc în sufletul tău şi să-l lege cumva de o piatră, de o fereastră sau de un colţ de stradă. Peste ani, chiar dacă nu mai calci pe acolo, imaginea lor îţi rămâne vie în minte, şi te vezi clar în ipostaza călătorului.
Aşa este casa părintească, cu primele amintiri, cu mirosurile copilăriei pe care parcă nu le mai regăsec niciunde, şi chiar dacă se întâmplă minunea, nu fac decât să mă întoarcă în timp la anii inocenţei şi nepăsării.
Aşa sunt sălile de clasă unde am buchisit primele litere şi am deprins tainele matematicii, chiar dacă acele săli sunt de mult ruină, iar crivăţul noii epoci şuieră prin ele a oportunitate de afaceri imobiliare.
Aşa este peronul gării unde mi-am înmormântat o dragoste adolescentină aprinsă ca din joacă şi arsă la intensitate de furnal.
Aşa este şi bucătăria aceea în care odată ajuns am avut o premoniţie, văzându-mi casa şi soţia, cu mult înainte de a se întâmpla.
Aşa este cartierul acela din sudul Vienei, cu străzile sale înguste şi căsuţele cochete ascunse după garduri inundate de verdeaţă, unde dincolo de frigul pătrunzător al începutului de iarnă am văzut înmugurind dragostea în cea mai frumoasă pereche de ochi verzi, care priveau miraţi şi ei de ceea ce se întâmpla.
Aşa este râul acela de munte, repede şi răcoros din miez de vară, în care am murit pentru o fracţiune de secundă, doar pentru a învia un om nou.
Apoi crenelurile castelului ce străjuieşte oraşul de pe Salzer, unde adunând toate speranţele şi toată dragostea am pus cea mai importantă întrebare din viaţa mea.
Aşa este holul acela curat şi liniştit din clinică, unde emoţia aşteptării a fost spulberată de cel mai frumos plânset de copil auzit până atunci.
Aşa este Ţara Haţegului, patria mea adoptivă, cu Retezatul stând de strajă semeţ şi multitudinea de culori care-o pictează, ca într-un tablou viu, mereu cu alte nuanţe.
Sunt locuri în care sufletul îşi găseşte popas, fie şi virtual, pentru a îşi încărca bateriile istovit fiind de asaltul continuu purtat de o lume pornită parcă la vale într-o avalanşă autodistructivă. Ce bine că există aceste piedici care-ţi ţin sufletul legat de ceea ce până la urmă, tradus într-un singur cuvănt este IUBIRE. Altfel sufletul nu ar fi decât o piatră prinsă în tăvălugul care duce în neant.
Aşa, toate aceste "legături" se transformă în rămurele de măslin pe care porumbelul suflet se odihneşte pentru a putea apoi zbura deasupra vacarmului cotidian.
