EU

E atât de simplu: persoana întâi singular. Eu. Ce vrei mai mult? Nu ți-e bine așa? Oo și cât de bine e. Totul se  învârte în jurul persoanei tale, totul are de-a face cu tine. E simplu să spui: ”problema mea”, ”lucrul meu”, ”bucuria mea”, ”jobul meu”. Și... gata, cercul se închide și ai confortul că ești în globul tău de sticlă și nimeni nu-ți strică liniștea.

Ai tot acest confort știind că poți folosi toate celelalte forme de conjugare, mai puțin una (veți vedea voi care), pentru a te absolvi: ”tu ești de vină”, ”el (ea) n-a făcut ce trebuia”, ”voi mă deranjați”, ”ei (ele) au greșit”. Dacă ești o persoană binecrescută poți folosi relativ ușor persoana întâi singular și pentru a recunoaște când ești în culpă: ”eu am greșit”, ”e vina mea”.

Însă a mai rămas o declinare, poate cea mai grea dintre toate: noi. Cât e de greu de acceptat acest noi, cât de tare ne atinge în ego-ul nostru. Parcă e atât de intruziv, uneori precum un ghimpe în coastă. E atât de greu să împarți, fie ele răspunderi sau beneficii. Simți că vine cineva și izbește cu barosul în globul tău de sticlă, făcând țăndări oaza ta de confort.

Tocmai de aceea rezistăm din răsputeri nevoii de ”noi”, deși de mici copii am învățat că ”unirea face puterea” și ”unde-s doi puterea crește”. Ne complacem cât putem cu zona de confort a eu-lui, chiar dacă uneori ne simțim slabi, în loc să ne tragem din răsputeri seva plină de putere a unui noi care doar pare că e dificil de păstrat în viață.

Și în plus de asta, chiar și bucuriile sau tristețile se simt altfel. Bucuria parcă nu e așa intensă atunci când nu vezi râsul de pe fața partenerului, la fel cum greutatea unei supărări pare că se ridică la atingerea unei mângâieri sau a unei vorbe bune. 

Așa că eu vă întreb: Ce facem noi?