O vreme a fost eroul meu. Printre primele
amintiri cu el sunt arcul cu săgeţi pe care mi l-a făcut “ din alun, că e mai
elastic”, puşca pe care mi-a cioplit-o dintr-o scândură de brad (ce vreţi? era epoca
înarmării mondiale) şi bănuiala mea cum că el era Moş Crăciunul care apărea la
serbările de la grădiniţă. Ştia el să facă din orice o aventură, sau poate la
vârsta aceea căutam eu cu orice preţ să văd aventura în toate. Era “cool” să
mergem să tăiem pari pentru roşii pe malul Mureşului, la fel cum era “cool” să
aducem cu noi acasă şi câteva trestii din care cu ajutorul a două ziare,
treizeci de metri de sfoară şi ceva lipici meşteream câte un zmeu. În mijlocul
rombului de hârtie lipea şugubăţ o icoană decupată din calendarul ortodox “ ca
să se ridice mai uşor”.
Într-o vreme când tata era prins cu alte
treburi, el avea grijă să avem ocupaţie. Cu el am învăţat să citesc “Fla-că-ra
Ro-şi-e” la nici cinci ani, schimba pase cu noi prin curte atunci când nu
aveam ortaci pe stradă sau ne ducea să ne scăldăm la râu, ca să le mai dea timp
liber femeilor din casă, surmenate de cei trei năzdrăvani de copii. În serile de iarnă în care se lua curentul, ne strângea în căsuţa lor şi la gura sobei, în timp ce prăjea pe jar o bucată de slănină sau un cârnat ne povestea cum a văzut el al doilea război mondial cu ochi de adolescent. Organiza mici
excursii cu bicicletele pentru a ne consuma energiile care dădeau pe afară în
lungile vacanţe de vară. Aducea cu butoiul apa încălzită de soarele torid al lui cuptor şi umplea cada mare de beton din grădină transformând-o ad-hoc într-o piscină pentru nepoţi.
Dincolo de micile neînţelegeri apărute mai
tîrziu ( deh, conflictul dintre generaţii ) de la el ştiu cum se ţine în mână o
sapă, un ciocan, cum se manevrează un aparat de sudură.
Ştiu de la el că meseria chiar este
brăţară de aur, şi că înainte de toate este bine să fii cinstit şi drept.
Tot el m-a învăţat ce-i cumpătarea ( chiar
dacă uneori mi se părea că e prea cumpătat ), dar şi cum să dăruieşti de la
obiecte la iubire. Şi el a făcut-o, iubindu-şi soţia până la final.
În ultimul an l-am văzut mai trist, la asta contribuind poate
plecarea mea de lângă ei ( deşi până la urmă amintindu-şi de tinereţea lui m-a înţeles ), sau
mai degrabă faptul că l-au părăsit puterile şi că îşi petrece tot mai mult timp
în casă decât în grădină. Obişnuit cu munca a ignorat orice semn al bolii, doar
pentru a mai mişca ceva.
Ultima dată când l-am văzut în viaţă am
plecat supărat pe el. Nu înţelegeam capitularea lui, încăpăţânarea cu care
părea că se leapădă de lumea asta. Probabil că se săturase să lupte…
Apoi l-am văzut în sicriu. Eram şi eu
împăcat cu plecarea lui, dar m-am liniştit mai tare văzând chipul său senin,
care avea parcă un zâmbet fin aşezat pe buze. Şi atunci am ştiut. După ani de
cântat în corul bisericii, plecase să cânte o cântare nouă împreună cu îngerii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Toate comentariile sunt publicate după moderare.