SFÂRȘIT ȘI ÎNCEPUT

Iată-ne la sfârșit de 2017, moment de analiză a ceea ce a reprezentat anul scurs pentru viața noastră, dar și un bun prilej de a ne stabili prioritățile pentru noul an ce stă să înceapă. ”An nou fericit!” este urarea cea mai des auzită în aceste zile, ca un laitmotiv, pentru că, nu-i așa, fericirea este unul dintre dezideratele omului zilelor noastre, fiind trecută chiar și în Declarația de independență a Statelor Unite.

Nu știu cum a fost 2017 pentru voi, însă pentru mine cumpăna dintre ani nu este singurul moment ”sfârșit/început”. Mutarea la Arad, după patru ani de Deva/Hațeg, nu a fost ușoară și am resimțit-o la fel cum simte un brad smuls din trupul muntelui și al pădurii liniștite și mutat apoi în jungla de beton a unui oraș, care n-o fi el cel mai mare din Romania, dar care forfotește într-o agitație perpetuă și obositoare. A fost un moment de sfârșit, urmat de un început plin de provocări, dezamăgiri și ispite, presărat ici colo cu câte o frântură de satisfacție profesională și câte un zâmbet de copil inocent.

În asemenea momente de bilanț, apare întrebarea: ”sunt fericit?”. Iar răspunsul și totodată îndemnul meu este acesta: fericirea nu este o stare, este o alegere. Aleg să nu alerg obsesiv spre fericirea standardizată de lumea din jurul meu, ci să culeg momentele de bucurie, de confort psihic și de vârf profesional și să le pun mereu deasupra clipelor de întuneric al spiritului. Aleg să mă bucur de timpul petrecut în sânul familiei, chiar dacă nu sunt întotdeauna cele mai liniștite momente (cine o cunoaște pe fiica mea știe despre ce vorbesc), însă cred că nu este fericire mai mare decât exprimarea iubirii în cercul restrâns al familiei. Toate celelalte or fi senzații, poate mai intense, poate mai pline de adrenalină, dar sunt efemere, pe când gesturile de iubire și tandrețe din familie se întipăresc adânc în memorie, mai adânc decât orice altceva.

Anul scurs trece în neființă împreună cu neîmplinirile și minusurile sale. Putem plânge de necaz, sau putem aduna toate acestea și să învățăm din ele, pentru a nu mai cădea în capcanele trecutului. La cumpăna dintre ani putem să privim înapoi cu mânie, sau putem privi înainte cu speranță și cu hotărâre. Desigur, nu avem controlul total al vieții noastre, însă putem alege să promovăm noi înșine ceea ce am vrea să vedem în jurul nostru, în familie și în societate, punând în mișcare acel efect de undă care să miște lucrurile în direcția bună, iar la sfârșitul lui 2018 să constatăm mulțumiți că nu anul a fost mai bun, ci noi am devenit o versiune mai bună a noastră.

Personal, mi-aș dori sănătate, putere de muncă și înțelepciune, dar mai presus de toate credință. Poate că tocmai asta lipsește poporului acestuia în aceste momente tulburi. Biblia ne spune că dacă am avea credință cât un bob de muștar am putea muta munții din loc. Ori, dacă am putea face din munte câmpie, nu am putea noi asana mocirla care băltește ciocoiește pe meleaguri mioritice? Nu am putea promova adevăratele valori care ar trebui să guverneze România? Munca cinstită, onestitatea, dreptatea, moralitatea or fi ele îngropate sub legi strâmbe, dar tot flori de preț sunt și e de datoria noastră să nu le lăsăm să piară.

Așa că, prieteni, lăsați 2017 să plece și pășiți în noul an cu dorința de a fi voi cea mai bună versiune a voastră, iar 2018 sigur va fi mai bun și mai plin de împliniri!

ŞI BĂRBAŢII PLÂNG, CÂTEODATĂ

Recunosc, sâmbătă seara nu am rezistat şi am vărsat câteva lacrimi, la finalul unei zile încărcate de informaţii şi senzaţii venite în avalanşă să alcătuiască un puzzle care, odată finalizat, nu putea să aibe alt rezultat decât lacrima scursă pe obraz.

"Istoria este scrisă de învingători" este un adevăr care iese la iveală repetitiv, dar care, atât timp cât stă ascuns, ne lasă pradă unei istorii mistificate care aruncă în derizoriu faptele unora, ridicând în slăvi totodată pe cei care o scriu. Sub influenţa unei educaţii dirijate de către măreţul conducător al marelui partid comunist, am crescut cu ideea că monarhia a fost o ciumă pentru acest popor, iar fratele mai mare de la răsărit a vindecat ţara de această boală cruntă.

Nu pot spune însă că l-am urât vreodată pe Mihai I, însă am negat tot timpul dreptul său de a-şi alătura numele "de România". Asumarea acestui nume mi se părea o îndrăzneală nejustificată.

Din fericire, din momentul deschiderii orizonturilor şi a accesului la informaţii, atitudinea mea s-a schimbat, mai ales odată cu trecerea de la "crede şi nu cerceta"-ul dictat în comunism până şi de către ateii proletcultişti, la biblicul "cercetaţi toate lucrurile, şi luaţi ce este bun". Nu am fost însă, şi nici nu sunt încă convins că "monarhia salvează România", dar asta e o altă discuţie, pe care promit că o voi aborda.

Am plâns pentru că am realizat lucrul cel mai trist care s-a întâmplat odată cu trecerea regelui Mihai în nefiinţă: odată cu el, s-a stins şi ultima scânteie de demnitate, onoare şi verticalitate din clasa conducătoare română. Chiar dacă nu a mai condus nimic de 70 de ani, Regele a fost, mai ales în perioada postdecembristă, un ambasador al României în lume, un nume care deschidea uşi si care prezenta o garanţie morală pe care nu am fost capabili să o exploatăm la maxim.

Am plâns pentru că nobleţea pe care o emana din fiecare gest, din modul în care vorbea, nu o regăsesc la aproape nici unul dintre cei care conduc în acest moment destinele ţării. Nu zic că nu s-ar găsi câteva excepţii, însă cloaca politică adunată în parlament şi guvern se află la ani lumină de Majestatea Sa, şi au dovedit-o încă o dată în cadrul ceremoniilor funerale.

Am plâns odată cu mulţi alţii care, dincolo de "exaltarea funerală" propovăduită la tv de către un filozof/politician, au văzut pe afetul de tun nu doar un rege mort, ci şi speranţa unei Românii decente, nobile şi verticale. 

Am plâns pentru că am realizat cu toţii, până şi copiii, că "Regele s-a dus şi am rămas cu comuniştii". Enunţul băiatului de 9-10 ani a venit ca o palmă după ceafă. "Deschideţi ochii, n-aţi scăpat de comunism!". Dacă privim la evoluţia eşichierului politic de după '89, vedem că aceiaşi oameni fac în permanenţă ceea ce comuniştii numeau "rotaţia cadrelor", sau cum spunea un grup umoristic:" la vremuri noi, tot noi".

Am plâns, dar după lacrimi a venit curând o întrebare, pe care o las ca încheiere: Ce facem? Bocim în continuare şi urmăm alaiul trepăduşilor politici care abia aşteaptă să transforme doliul în bairam, sau ne ridicăm în capul oaselor, scuturăm de pe noi colbul mediocrităţii şi ne aliniem pentru a lupta cu mocirla care stă să înglodeze tot ceea ce a rămas urmă de decenţă şi bun simţ în România?

BOGUS ŞI CONTRAATACUL INADECVAŢILOR

Vă aduceţi aminte filmul "Bogus" cu Whoopi Goldberg, Gerard Depardieu şi dulceaţa aceea de copil Haley Joel Osment? Filmul în care francezul năsos joacă rolul prietenului imaginar al băieţelului rămas orfan, care ajunge în grija naşei sale neîncrezătoare. Ei bine Bogus înseamnă tocmai fals, ireal.

Vă întrebaţi presupun, ce legătură are asta cu partea a doua a titlului. Aveţi puţintică răbdare, vorba lui Trahanache, sunt pe cale să vă dezvălui intriga...

Deunăzi, într-un moment de relache, făceam o trecere în revistă a ceea ce e nou pe facebook. Dacă totul e "virtual" acum, îmi zic câteodată, ia să citim presa virtuală. Şi îmi cad ochii pe un "articol" în care autorul, în încercarea de a legitima cumva mişcarea LGBT(şi mai nou Q - asta încă nu ştiu de unde vine), foloseşte ceea ce în limbajul academic al microbiştilor se numeşte "focu' la ei". Adică un fel de "cea mai bună apărare e atacul", în încercarea disperată de a demonstra că ei sunt buni fiindcă ceilalţi greşesc profund. Şi "jurnalistul" scoate din "puţul gândirii" o remarcă, zice el ironică, la adresa celor care susţin valorile creştine. Pentru că, nu-i aşa, doar creştinii sunt homofobi şi intoleranţi, deoarece se ştie că tot restul lumii abia aşteaptă să îmbrăţişeze "noua normalitate" promovată în aceste vremuri? Ideea care străbate iluminator discursul dânsului este aceea că nu poţi purta un dialog coerent şi lămuritor cu cineva care are un "prieten imaginar". Idee care m-a pus pe gânduri, e adevărat, căci altfel nu butonam acum tastatura.

Întrebare: Câti dintre voi, care citiţi acum rândurile astea, L-aţi văzut vreodată faţă în faţă pe Isus, sau pe Dumnezeu? Vă aştept răspunsurile la comentarii, mai jos. Dacă da, fericiţilor, sunteţi tari! Eu unul nu I-am văzut. Citind Biblia, doar mi-I pot imagina oarecum. Asta înseamnă că tipul avea dreptate, sunt imaginari, nu-i aşa? Şi a mai zis un adevăr "avocatul acuzării": sunt prietenii mei. Însuşi Isus a spus asta în Ioan 15:15: "Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu." Asta presupunând că eşti credincios creştin, altfel nu se pune... 

Dar, de dragul discuţiei, să zicem că noi creştinii credem în Cineva care n-a existat şi nu există. Validează asta deviaţiile persoanelor apărate cu atâta ardoare în media zilelor noastre? Să presupunem că Isus nu a fost Fiu de Dumnezeu, ci doar un proroc aşa cum susţin evreii şi musulmanii, şi că s-a născut în familia lui Iosif şi a Mariei. Hopa! Nasol, nu-i aşa? Adică aşa cum se nasc toţi copiii, sau toţi puii în lumea asta, din împreunarea unui mascul cu o femelă? Păi să nu sară de un cot toţi lgbtq-riştii? Asta-i discriminare! Sau nu? O fi normalitate? Vai, te pomeneşti că până şi fiinţele lor august-progresiste au apărut pe lume în acelaşi mod învechit? 

Ce pierd din vedere inadecvaţii aceştia, este că dincolo de credinţă, de tradiţii sau de valori morale, perpetuarea speciei are la bază, cu mici excepţii, uniunea dintre un el şi o ea. Excepţiile fiind, pentru cei curioşi, animăluţele asexuate sau cele care se înmulţesc prin diviziune celulară. Ceea ce e mai dificil în cazul omului, care se vrea evoluat, sau mă rog, ultraevoluat, cum se consideră activiştii în cauză.

Revenind la film, lucrurile se aşează pe făgaşul bun atunci când personajul jucat de Whoopi Goldberg îl vede la rândul său pe Bogus. Tot aşa, cred că societatea actuală s-ar aşeza pe calea cea bună dacă ar întâlni cu adevărat prietenul meu imaginar, dar atât de real în acelaşi timp, Isus. Pentru că, doar cunoscând cu adevărat adevărul poţi deveni liber. Şi atunci ar dispărea şi disputele pe tema LGBTQ, pentru că nu ar mai fi o temă de disputat.

O SÂMBĂTĂ (NE)LINIŞTITĂ

Cântecul cocoşilor din acea dimineaţă de sâmbătă născu sentimente diverse printre locuitorii oraşului. În liniştea dată de faptul că era o zi de sărbătoare, cântecele guturale ale înaripatelor străpungeau văzduhul precum nişte cuţite.

În casa lui, Marele Preot se pregătea de slujbă. Pentru prima dată după mult timp dormise liniştit. Cel care îi crease atâtea nelinişti în ultima vreme, zăcea fără suflare într-un mormânt rece, păzit cu străşnicie de soldaţii Romei. Ordinea fusese restabilită. Nu-i păsa prea mult Marelui Preot de ordinea publică a stăpânirii romane, mai importantă era stabilitatea bisericească înstăpânită de-a lungul timpului. Deşi în sinea sa preotul recunoştea că multe din învăţăturile şi din faptele acelui tânăr nazarinean erau acoperite de Scriptură, nu putea accepta ca preoţimea să renunţe la privilegiile căpătate în timp. Însă, odată cu acel "s-a isprăvit" rostit cu voce stinsă pe cruce, status quo-ul fusese restabilit. Mai ales că în mintea conducătorilor bisericeşti orice urmă de îndoială fusese spulberată de disperarea din cuvintele rostite mai înainte de asta de către condamnat: "Dumnezeul meu pentru ce m-Ai părăsit!". Era clar că nu era ceea ce pretinsese. Dar dacă?... o urmă de îndoială străbătu mintea Marelui Preot. Trimise după slujitorul său credincios şi-l însărcină să verifice dacă totul este în regulă la mormântul nazarineanului. 

Într-o căsuţă de la marginea cetăţii, Petru îşi astupase urechile cu podurile palmelor şi plângea încontinuu. Nu mai suporta să audă cocoşii cântând, şi dacă ar fi fost după el ar fi exterminat toţi pintenaţii din Israel. Mai mult decât ura sunetul acela, se ura pe sine însuşi şi slăbiciunea de care dăduse dovadă. La câteva ceasuri după ce îşi afirmase dragostea faţă de Învăţător, nu doar că nu fusese alături de el în rugăciune în grădină, ba mai mult se lepădase de orice asociere cu El. În loc să-I fie alături, aşa cum îi fusese în ultimii ani, fugise şi se ascunsese ca un şobolan. Iar acum, blestemaţii ăia de cocoşi îi reaminteau în fiecare dimineaţă cine era: un laş şi un trădător nemernic.

Guvernatorul roman ieşi pe pridvorul palatului său şi trase adânc aer în piept. Era linişte în cetate, iar el tocmai pentru asta fusese trimis de la Roma, să menţină liniştea. Nu dormise prea bine, pentru că de la întâlnirea cu acel Isus îl frământa mereu o întrebare: "Ce este adevărul?". Îl tulburase nespus acea întâlnire. Nu înţelegea ce anume putuse face acel tinerel cu privirea blândă ca să-i învrăjbească aşa pe preoţi. Deşi nu-i găsise nici o vină, trebuise să cedeze, mai mult din pricina ameninţărilor preoţimii cum că poporul se va revolta dacă acel Isus nu va muri. Nu-i păsa lui prea tare de afacerile acelor preoţi şi era convins că soldaţii săi ar fi fost în stare să înnăbuşe orice revoltă, însă nu dorea ca la Roma să se audă de aşa ceva. Acum totul se liniştise, mai trebuia doar să se asigure că trece şi Duminica fără incidente, aşa că trimise ordin ca doi soldaţi odihniţi să fie trimişi la mormântul nazarineanului pentru a-i înlocui pe cei de acolo.

La cealaltă margine a Ierusalimului, nişte femei puneau la cale, printre suspine, planul pentru a doua zi. Trebuia să cumpere miresme şi cele necesare pentru îngrijirea celui mort, însă cea mai mare problemă a lor era că nu vor putea să mişte piatra care închidea mormântul.

Satan era în plină petrecere. Ceea ce nu reuşise el în pustie făcuseră preoţii, care din slujitori ai lui Dumnezeu ajunseseră, cu voie sau fără să-i slujească lui. Victoria tocmai obţinută îl făcea mai încrezător în puterile lui malefice. Fiul lui Dumnezeu zăcea mort şi îngropat, dus la moarte de însuşi poporul ales. 

La mormânt era linişte. Soldaţii picoteau la umbra unui smochin, aruncând din când în când câte o privire spre piatra imensă ce acoperea mormântul. Nu pricepeau ei prea bine de ce trebuie să păzească acel loc, însă îşi spuneau că ştie el centurionul de ce i-a pus acolo. Dincolo de piatră, Omul Isus îşi dormea somnul, răpus de către patimile suferite. Însă mai mult de suferinţele trupeşti, îl duruse sarcina grea pe care o purtase pe cruce, căci nu e uşor să porţi pe umeri păcatul unei lumi întregi. Ştia însă că Împărăţia pe care o propovăduise îşi răsădise seminţele în inimile celor care l-au însoţit, şi că o seminţie aleasă va împânzi pământul în urma suferinţei sale.

"Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod. (Ioan.12:24)"

Însă cocoşii aveau să cânte şi a doua zi! Femeile aveau să meargă la un mormânt gol şi speranţa unei lumi întregi avea să renască! Hristos a înviat!

Maleabilitatea adevărului

Cum România este plină de părerologi, mai mult sau mai puţin avizaţi, consider că o opinie în plus nu strică, prin urmare iată câteva idei personale în rândurile care urmează.

Spaţiul media şi cel virtual sunt în fierbere de ceva vreme în legătură cu un subiect care, după opinia mea este un nonsubiect, adică nu ar trebui să existe. Iată însă că lumea de astăzi s-a umplut de supereroi care au puterea (sau cred că o au) să îndoaie adevăruri şi astfel să construiască o lume nouă, în care nu doar să încapă şi ei, ci chiar să fie "primus inter pares", adică "mai egali decât alţii" sau "egali cu moţ".

Căsătoria şi familia, concepte imuabile până mai ieri, sunt sub un asalt feroce din partea unora cărora cu riscul de a fi catalogat ca intolerant sau/şi homofob nu li se cuvine decât apelativul de ciudaţi ai naturii, neadaptaţi ai societăţii. 

E drept că aceste idei "progresiste" nu au mare succes între popoarele care au încă o credinţă în Creator, indiferent cum îl numesc, fie Yahweh, Allah sau Budha. Nu o să intru în detalii spirituale, este suficient să citim primul capitol din Geneza pentru a vedea cum stau lucrurile, sau cum ar trebui să stea într-o lume normală.

Ce mă miră este că, tocmai societăţile din care vin aceste idei, şi care le promovează agresiv, sunt societăţi care, dincolo de faptul că au pierdut undeva pe drum latura spirituală a vieţii, au un grad de dezvoltare economico-ştiinţifică mult peste nivelul mediu. Ori tocmai această cunoaştere a ştiinţelor ar trebui să-i conducă la adevăr, pentru că, indiferent de cum ai lua-o: creaţionist sau evoluţionist adevărul este unul singur: celula de bază a oricărei societăţi, umane sau animale, este familia formată din mamă, tată şi copii.

Desigur că, privind în natură, găsim şi organisme asexuate, sau autosexuate precum râmele, însă, să fiu iertat, dar dacă am ajuns să ne comparăm cu ele...

Vă propun un mic exerciţiu de imaginaţie: cum ar fi arătat lumea de astăzi dacă pe arca lui Noe ar fi urcat perechi homosexuale de animale? Am mai fi savurat noi un cârnat proaspăt sau un biftec tartar? Sau am fi devenit cu toţii vegetarieni?

Circula deunăzi o glumă pe facebook: "Vegan provine din limba dacă şi se traduce prin vânător slab". Tot aşa putem spune că LGBT este acronimul în limba esperanto pentru "e grea lupta cu natura". Dacă cuiva îi e greu să cucerească o fată, sau dacă "toţi bărbaţii sunt porci", calea uşoară e să urce în barca "veselilor"?

De aceea cred că demersul Coaliţiei pentru familie de a legifera conform adevărului conceptele de căsătorie şi familie este binevenit, iar pe lângă aceasta aş mai adăuga şi interzicerea adopţiei de către cuplurile de LGBT-işti. 

Adevărul nu este maleabil, şi orice încercare de a-l îndoi sau modela după bunul plac al unor ciudaţi este doar un pas în plus spre distrugerea acestei lumi.

DECEMBRIE. LUNA CADOURILOR

A zecea lună din calendarul roman (decem = zece) şi-a păstrat denumirea chiar dacă odată cu trecerea la calendarul gregorian a devenit a douăsprezecea. Este luna cea mai aşteptată de cei mici, dar şi de cei mari, mai ales prin prisma denumirii sale moderne, comerciale, de „lună a cadourilor”.

Este perioada anului în care frenezia cumpărăturilor capătă o amploare deosebită, magazinele fiind pline de oferte de sezon şi de oameni hipnotizaţi de mirajul luminiţelor şi decorurilor din vitrine. Societatea de consum în care trăim, hotărâtă să scoată profit din orice, inventează poveşti şi personaje care te îmbie zâmbitoare să cheltui mormane de bani pe cadouri. Astfel se perverteşte cu intenţie însemnătatea sărbătorilor de iarnă, în scop mercantil şi pentru a induce populaţiei ideea că sărbătorile se rezumă la brad, cadouri, mâncare şi Moş Crăciun. Până şi muzica ambientală din marile centre comerciale se rezumă la cântece de iarnă care nu mai au nimic în comun cu colindele creştine. Până şi urarea „Crăciun fericit!” este tot mai mult înlocuită de laicul „Sărbători fericite!” (mi-aduc aminte de felicitările comuniste cu Moş Gerilă şi textul „sincere felicitări”).

Nu ştiu câtă lume cunoaşte denumirea populară a lui Decembrie. Undrea sau Andrea (în funcţie de zona geografică) face referire la sfântul apostol Andrei, cel care a evanghelizat poporul daco-roman din care avea să se nască poporul nostru. Nu este o exagerare în a afirma că ne-am născut creştini, e păcat doar că adoptăm tot mai mult din obiceiurile unei lumi secularizate şi comerciale şi ne îndepărtăm tot mai mult de rădăcinile noastre.

Există totuşi un adevăr în denumirea modernă de „luna cadourilor”, un adevăr tot mai puţin vizibil prin mormanul de marfă de sezon, şi totodată tot mai minimizat ca însemnătate. În Decembrie, acum 2016 ani Dumnezeu a făcut cel mai mare cadou posibil oamenilor, cadou făcut din marea iubire pe care El ne-o poartă. Aşa cum ne spune şi versetul de aur al Scripturii: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

Nu cred că poate egala cineva dragostea lui Dumnezeu, aşa cum nu poate egala cadoul făcut de El. Vă puteţi imagina simţămintele celor doi părinţi, Iosif şi Maria, atunci când priveau la pruncul născut, ştiind că este promisiunea împlinită a lui Dumnezeu şi că el a venit în lume pentu a-i mântui inclusiv pe ei?

Apoi, au venit alte daruri, aduse copilului sfânt de către magi. Şi nu orice fel de daruri, ci aur, smirnă şi tămâie, ca recunoaştere a ceea ce era El: rege şi preot, Domn peste toate lucrurile.

Îmi displace zicala: „de Crăciun fii mai bun”. Cred că suntem chemaţi să nu încetăm să fim buni, iar cadoul nostru permanent pentru cei din jur să fie dragostea, pe care s-o dăruim fără să ţinem seama la situaţia în care ne aflăm sau de perioada anului. Şi dacă facem un cadou cuiva drag, să-l facem din toată inima, împachetându-l într-un zâmbet curat şi sincer, şi cu tot atâta bucurie cât va produce acel cadou destinatarului său. Pentru că odată cu dragostea vine şi bucuria de a dărui şi de a primi.  

Îmi aduc aminte cu nostalgie de copilăria mea, şi de bucuria cu care primeam cadourile de la părinţii mei prin mâna înmănuşată a personajului Moş Crăciun, jucat în fiecare an de către bunicul meu. Ştiu că erau cadouri făcute cu drag şi cu bucurie. Tot astfel ştiu că erau prezentate ca fiind o răsplată a faptului că fusesem cuminte, însă le percepeam şi ca o responsabilizare pentru timpul care va urma. Cu atât mai mult cred că se cuvine să răspundem cadoului făcut de către Dumnezeu prin Fiul său, un cadou cu atât mai responsabilizant privind prin prisma faptului că nu am făcut nimic pentru a-l merita.

Poate că nu întotdeauna dispunem de resursele materiale pentru a face cadouri mari sau mici, însă din dragostea nemăsurată pe care o revarsă permanent Dumnezeu peste noi putem rupe câte o bucăţică şi s-o transformăm într-un zâmbet, o mângâiere sau o vorbă bună pentru cei de lângă noi sau pentru cei care se află în necaz.

Toate decoraţiunile de Crăciun din vitrine strălucesc doar pentru că se reflectă lumina în ele. Suntem lumina acestei lumi, însă şi noi, asemeni acelor decoraţiuni, nu facem decât să reflectăm lumina dragostei lui Dumnezeu.

La fiecare sfârşit de an şi început de an nou suntem în poziţia de a lua câte o hotărâre pentru viitor. Haideţi să hotărâm ca de acum încolo să alegem să nu mai ascundem această lumină, ci s-o lăsăm să strălucească prin noi, iar acesta să fie cadoul nostru pentru cei din jur. Şi, cine ştie, poate se vor sesiza şi ei de ceea ce se întâmplă şi vor fi responsabilizaţi la rândul lor. Doar aşa împărăţia lui Dumnezeu îşi va putea lărgi hotarele pe acest pământ. 

SUFLET LEGAT, DAR LIBER

- Caporale, ai mai fost pe la Mărăşeşti? răsună glasul maiorului, străpungând uruitul monoton al motorului.

- Nu, Dom' Maior.

- Păi să oprim atunci, să iei o piatră în gură. Se spune că atunci când treci pentru prima oară printr-un loc trebuie să iei o piatră în gură, mustăci maiorul cu un aer şmecher.

-Aa, dacă-i aşa, atunci de când am început armata aş fi avut balastieră în gură, Dom' Maior.

Nu ştiu cât de adevărate sunt cele spuse de către maiorul cu pricina, acum îmi sună a "pietre de aducere aminte" cum le numeşte Scriptura, însă este adevărat că sunt locuri prin care treci şi zăboveşti mai mult sau mai puţin, însă unele dintre ele reuşesc să-şi facă loc în sufletul tău şi să-l lege cumva de o piatră, de o fereastră sau de un colţ de stradă. Peste ani, chiar dacă nu mai calci pe acolo, imaginea lor îţi rămâne vie în minte, şi te vezi clar în ipostaza călătorului.

Aşa este casa părintească, cu primele amintiri, cu mirosurile copilăriei  pe care parcă nu le mai regăsec niciunde, şi chiar dacă se întâmplă minunea, nu fac decât să mă întoarcă în timp la anii inocenţei şi nepăsării.

Aşa sunt sălile de clasă unde am buchisit primele litere şi am deprins tainele matematicii, chiar dacă acele săli sunt de mult ruină, iar crivăţul noii epoci şuieră prin ele a oportunitate de afaceri imobiliare.

Aşa este peronul gării unde mi-am înmormântat o dragoste adolescentină aprinsă ca din joacă şi arsă la intensitate de furnal.

Aşa este şi bucătăria aceea în care odată ajuns am avut o premoniţie, văzându-mi casa şi soţia, cu mult înainte de a se întâmpla.

Aşa este cartierul acela din sudul Vienei, cu străzile sale înguste şi căsuţele cochete ascunse după garduri inundate de verdeaţă, unde dincolo de frigul pătrunzător al începutului de iarnă am văzut înmugurind dragostea în cea mai frumoasă pereche de ochi verzi, care priveau miraţi şi ei de ceea ce se întâmpla.

Aşa este râul acela de munte, repede şi răcoros din miez de vară, în care am murit pentru o fracţiune de secundă, doar pentru a învia un om nou.

Apoi crenelurile castelului ce străjuieşte oraşul de pe Salzer, unde adunând toate speranţele şi toată dragostea am pus cea mai importantă întrebare din viaţa mea.

Aşa este holul acela curat şi liniştit din clinică, unde emoţia aşteptării a fost spulberată de cel mai frumos plânset de copil auzit până atunci.

Aşa este Ţara Haţegului, patria mea adoptivă, cu Retezatul stând de strajă semeţ şi multitudinea de culori care-o pictează, ca într-un tablou viu, mereu cu alte nuanţe.

Sunt locuri în care sufletul îşi găseşte popas, fie şi virtual, pentru a îşi încărca bateriile istovit fiind de asaltul continuu purtat de o lume pornită parcă la vale într-o avalanşă autodistructivă. Ce bine că există aceste piedici care-ţi ţin sufletul legat de ceea ce până la urmă, tradus într-un singur cuvănt este IUBIRE. Altfel sufletul nu ar fi decât o piatră prinsă în tăvălugul care duce în neant.

Aşa, toate aceste "legături" se transformă în rămurele de măslin pe care porumbelul suflet se odihneşte pentru a putea apoi zbura deasupra vacarmului cotidian.