Recunosc, sâmbătă seara nu am rezistat şi am vărsat câteva lacrimi, la finalul unei zile încărcate de informaţii şi senzaţii venite în avalanşă să alcătuiască un puzzle care, odată finalizat, nu putea să aibe alt rezultat decât lacrima scursă pe obraz.
"Istoria este scrisă de învingători" este un adevăr care iese la iveală repetitiv, dar care, atât timp cât stă ascuns, ne lasă pradă unei istorii mistificate care aruncă în derizoriu faptele unora, ridicând în slăvi totodată pe cei care o scriu. Sub influenţa unei educaţii dirijate de către măreţul conducător al marelui partid comunist, am crescut cu ideea că monarhia a fost o ciumă pentru acest popor, iar fratele mai mare de la răsărit a vindecat ţara de această boală cruntă.
Nu pot spune însă că l-am urât vreodată pe Mihai I, însă am negat tot timpul dreptul său de a-şi alătura numele "de România". Asumarea acestui nume mi se părea o îndrăzneală nejustificată.
Din fericire, din momentul deschiderii orizonturilor şi a accesului la informaţii, atitudinea mea s-a schimbat, mai ales odată cu trecerea de la "crede şi nu cerceta"-ul dictat în comunism până şi de către ateii proletcultişti, la biblicul "cercetaţi toate lucrurile, şi luaţi ce este bun". Nu am fost însă, şi nici nu sunt încă convins că "monarhia salvează România", dar asta e o altă discuţie, pe care promit că o voi aborda.
Am plâns pentru că am realizat lucrul cel mai trist care s-a întâmplat odată cu trecerea regelui Mihai în nefiinţă: odată cu el, s-a stins şi ultima scânteie de demnitate, onoare şi verticalitate din clasa conducătoare română. Chiar dacă nu a mai condus nimic de 70 de ani, Regele a fost, mai ales în perioada postdecembristă, un ambasador al României în lume, un nume care deschidea uşi si care prezenta o garanţie morală pe care nu am fost capabili să o exploatăm la maxim.
Am plâns pentru că nobleţea pe care o emana din fiecare gest, din modul în care vorbea, nu o regăsesc la aproape nici unul dintre cei care conduc în acest moment destinele ţării. Nu zic că nu s-ar găsi câteva excepţii, însă cloaca politică adunată în parlament şi guvern se află la ani lumină de Majestatea Sa, şi au dovedit-o încă o dată în cadrul ceremoniilor funerale.
Am plâns odată cu mulţi alţii care, dincolo de "exaltarea funerală" propovăduită la tv de către un filozof/politician, au văzut pe afetul de tun nu doar un rege mort, ci şi speranţa unei Românii decente, nobile şi verticale.
Am plâns pentru că am realizat cu toţii, până şi copiii, că "Regele s-a dus şi am rămas cu comuniştii". Enunţul băiatului de 9-10 ani a venit ca o palmă după ceafă. "Deschideţi ochii, n-aţi scăpat de comunism!". Dacă privim la evoluţia eşichierului politic de după '89, vedem că aceiaşi oameni fac în permanenţă ceea ce comuniştii numeau "rotaţia cadrelor", sau cum spunea un grup umoristic:" la vremuri noi, tot noi".
Am plâns, dar după lacrimi a venit curând o întrebare, pe care o las ca încheiere: Ce facem? Bocim în continuare şi urmăm alaiul trepăduşilor politici care abia aşteaptă să transforme doliul în bairam, sau ne ridicăm în capul oaselor, scuturăm de pe noi colbul mediocrităţii şi ne aliniem pentru a lupta cu mocirla care stă să înglodeze tot ceea ce a rămas urmă de decenţă şi bun simţ în România?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Toate comentariile sunt publicate după moderare.