O CÂNTARE NOUĂ

O vreme a fost eroul meu. Printre primele amintiri cu el sunt arcul cu săgeţi pe care mi l-a făcut “ din alun, că e mai elastic”, puşca pe care mi-a cioplit-o dintr-o scândură de brad (ce vreţi? era epoca înarmării mondiale) şi bănuiala mea cum că el era Moş Crăciunul care apărea la serbările de la grădiniţă. Ştia el să facă din orice o aventură, sau poate la vârsta aceea căutam eu cu orice preţ să văd aventura în toate. Era “cool” să mergem să tăiem pari pentru roşii pe malul Mureşului, la fel cum era “cool” să aducem cu noi acasă şi câteva trestii din care cu ajutorul a două ziare, treizeci de metri de sfoară şi ceva lipici meşteream câte un zmeu. În mijlocul rombului de hârtie lipea şugubăţ o icoană decupată din calendarul ortodox “ ca să se ridice mai uşor”.

Într-o vreme când tata era prins cu alte treburi, el avea grijă să avem ocupaţie. Cu el am învăţat să citesc “Fla-că-ra Ro-şi-e” la nici cinci ani, schimba pase cu noi prin curte atunci când nu aveam ortaci pe stradă sau ne ducea să ne scăldăm la râu, ca să le mai dea timp liber femeilor din casă, surmenate de cei trei năzdrăvani de copii. În serile de iarnă în care se lua curentul, ne strângea în căsuţa lor şi la gura sobei, în timp ce prăjea pe jar o bucată de slănină sau un cârnat ne povestea cum a văzut el al doilea război mondial cu ochi de adolescent. Organiza mici excursii cu bicicletele pentru a ne consuma energiile care dădeau pe afară în lungile vacanţe de vară. Aducea cu butoiul apa încălzită de soarele torid al lui cuptor şi umplea cada mare de beton din grădină transformând-o ad-hoc într-o piscină pentru nepoţi.

Dincolo de micile neînţelegeri apărute mai tîrziu ( deh, conflictul dintre generaţii ) de la el ştiu cum se ţine în mână o sapă, un ciocan, cum se manevrează un aparat de sudură.

Ştiu de la el că meseria chiar este brăţară de aur, şi că înainte de toate este bine să fii cinstit şi drept.

Tot el m-a învăţat ce-i cumpătarea ( chiar dacă uneori mi se părea că e prea cumpătat ), dar şi cum să dăruieşti de la obiecte la iubire. Şi el a făcut-o, iubindu-şi soţia până la final.

În ultimul an l-am văzut mai trist, la asta contribuind poate plecarea mea de lângă ei ( deşi până la urmă amintindu-şi de tinereţea lui m-a înţeles ), sau mai degrabă faptul că l-au părăsit puterile şi că îşi petrece tot mai mult timp în casă decât în grădină. Obişnuit cu munca a ignorat orice semn al bolii, doar pentru a mai mişca ceva.

Ultima dată când l-am văzut în viaţă am plecat supărat pe el. Nu înţelegeam capitularea lui, încăpăţânarea cu care părea că se leapădă de lumea asta. Probabil că se săturase să lupte…

Apoi l-am văzut în sicriu. Eram şi eu împăcat cu plecarea lui, dar m-am liniştit mai tare văzând chipul său senin, care avea parcă un zâmbet fin aşezat pe buze. Şi atunci am ştiut. După ani de cântat în corul bisericii, plecase să cânte o cântare nouă împreună cu îngerii.