SUNT ATEU ?!

Văd uneori în mediul online (ok, pe facebook mai ales) postări ale unora care susţin cu tărie că sunt atei. Recunosc că au fost vremuri când, sub influenţa materialismului ştiinţific comunist şi a nedumeririlor tinereţii am susţinut şi eu acelaşi lucru. Nu puteam crede într-un Dumnezeu răzbunător şi rău, care să îngăduie atâta suferinţă pe lume.

E adevărat şi că aceia care îşi afirmă ateismul, o fac ilustrându-şi alegaţiile cu imagini zguduitoare ale opulenţei sau obrăzniciei feţelor bisericeşti, ori a religiozităţii duse la extrem a celor mai săraci cu duhul. Argumente invalide, pentru că ele ocolesc adevăratul subiect. Adică "sunt ateu" pentru că "uite ce fac ăştia"? Însăşi înţelepciunea populară ne îndeamnă să facem "ce zice popa, nu ce face el", şi apoi popa nu este Dumnezeu.

Da, mă enervează şi pe mine să văd burtoşi care predică smerenia şi cumpăterea pentru ca mai apoi să-şi ridice patrafirul aurit pentru a se putea urca mai uşor în Audi-ul negru şi lucios cu scopul de a-şi face loc mai uşor prin masa de enoriaşi necăjiţi. La fel cum mă doare rătăcirea unora de a căuta soluţii în cu totul altă parte decât sunt ele, umplând în această căutare buzunarele altora şi sporind astfel deviaţia de la Cale. Însă atâta vreme cât urmaşii lui Petru uită chiar exemplul acestuia (Fapte 10:25-26), ba mai mult încurajează ploconeala şi idolatria, transformând în plus chemarea în afacere, nu poate exista o altă reacţie faţă de ei.

Eu unul admit că am acceptat existenţa lui Dumnezeu în afara bisericii şi într-un mod mai deosebit. M-am trezit la un moment dat că mă certam cu El. Lăsând în afara cercului orice altceva (biserică, ştiinţă etc.) eu mă supărasem cumplit pe El. Şi atunci m-a străfulgerat Adevărul : NU pot fi în conflict cu cineva inexistent. deci pe cale de consecinţă nu sunt ateu. 

Şi apoi a intervenit alegerea: în ce tabără vroiam să fiu? Alegere simplă, nu-i aşa? Dar ca să-ţi faci un aşa Prieten trebuie să-L cunoşti mai întâi. Şi de la "crede şi nu cerceta" (care mă călca pe nervi, pentru că eu sunt făcut să caut), am ajuns la "cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ceea ce este bun". Şi ce bine este să ai în încercări şi tulburări un sprijin, fie El chiar şi nevăzut !

Şi DA, cred că este ok să fii supărat pe Dumnezeu, însă este absolut obligatoriu să-i spui şi Lui motivele supărării tale. Lui şi nu popii sau, mai rău, moaştelor cuiva, fie ele "sfinte" sau nu. Şi în viaţa de zi cu zi, dacă eşti supărat pe cineva e mai bine să-i spui direct ce simţi, decât să spui unei terţe persoane. Cu atât mai mult în cazul de faţă. La început nu pricepeam conceptul de "relaţie directă cu Dumnezeu", însă e limpede ca apa de izvor. Câtă vreme El este lângă tine mereu, este mai simplu să-L abordezi direct, decât să apelezi la "preafericiţii" intermediari sau mai rău, să nu-L cauţi deloc.

Abordează-L direct, cu vorbele tale. În şoaptă sau cu strigăt, verbal sau cântat, în casă, pe câmp sau în biserică. Atâta timp cât o faci sincer nu contează că nu este într-un mod organizat, sau că nu o faci după un ritual sau o formulă (oricum cred că El urăşte formulele). Şi, mai devreme sau mai târziu vei primi un răspuns. Garantat.