Acum sunt matur, şi ştiu Adevărul. Ştiu că sărbătoarea adevărată nu are de-a face cu Moşul, şi că bucuria Crăciunului nu stă în primul rând în cadourile făcute, chiar dacă şi ele aduc zâmbete pe faţă. Copil fiind, mai ales într-o epocă în care bucuriile erau puţine iar sărbătorile şi mai puţine, venirea Moşului era un prilej de bucurie, chiar dacă ştiam că... și aici vine mărturisirea: Moş Crăciun este bunicul meu.
Nu râdeţi! Moş Crăciun există, însă de vreo doi ani a ieşit la pensie. A obosit, săracul, să împartă cadouri şi zâmbete copiilor din zonă. Poate s-a săturat şi el, poate nu mai suporta să vadă cum an de an copii de mai ieri, atât de cuminţi odinioară, se transformă în adulţi morocănoşi, care prinşi de agitaţia lumii moderne, îşi pierd tot mai mult inocenţa pe care el o iubea şi pe care o răsplătea cu cadouri în schimbul unei poezii şi a promisiunii de a fi un copil cuminte în continuare.
E adevărat că pensionarea lui a fost grăbită şi de retragerea din activitate a "spiriduşului" său din cartier: Doamna educatoare, cea care atâta vreme cât a activat nu a dorit în preajma sărbătorilor alt Moş în grădiniţa ei.
Eu ştiam. Bine, nu chiar de la început, însă chiar şi atunci când am realizat că sunt nepotul Moşului am continuat să-mi învăţ cu conştiinciozitate poeziile, pentru a nu-l dezamăgi pe el. Şi deşi în sinea mea eram mândru de faptul că-i sunt rudă, am tăcut chitic, să nu-l dau de gol. Asta mai trebuia, să ni se umple cutia poştală de scrisori către Moşul.
Şi ce era mai frumos în seara de Ajun, dezbrăcat de costum, Moşul îşi lua nepoţii cu el şi porneam la colindat, să vestim adevărata sărbătoare.
Imaginea e veche, 1978 e din veacul trecut. Aveam 4 ani!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Toate comentariile sunt publicate după moderare.