PRIZONIERUL

     Acest text este o ficţiune, vă rog să-l trataţi ca atare. Era momentul să încerc şi acest gen. Ca orice ficţiune, are şi o uşoară doză de realitate, dar asta e altă poveste. Schiţa e neterminată, pentru că nu ştiu exact cum să o termin.

      Îşi târâia alene paşii pe coridorul rece care-l conducea spre celulă. Făcea acelaşi drum de aproape două decenii. Îi intrase deja în rutină, cunoştea fiecare colţişor al traseului, ştia chiar şi câţi paşi avea de făcut pe fiecare porţiune a drumului spre şi dinspre celulă.

    Uitase deja de ce se afla acolo. Îşi amintea vag frânturi din trecut, cum acceptase fără un murmur pedeapsa pe viaţă, deşi ştia că nu are vreo vină. Dar, în acele clipe, aşa considerase că e normal, să ia el în seama lui toate cele întâmplate, şi să se încheie toată povestea acolo, fără complicaţii. Acea acceptare îl facuse să nu bage în seamă faptul că de aproape douăzeci de ani îşi ducea viaţa între celula rece şi întunecoasă (căci aşa se considerase, că nu merită o celulă cu geam) şi locul unde era dus zi de zi la muncă.

      Resemnat cu situaţia, se închisese în el, refuzând aproape orice contact cu cei din jur, fie ei puşcăriaşi sau gardieni. Puţini oameni avuseseră ocazia să-i audă vocea în tot acest răstimp, şi chiar mai puţini se puteau socoti apropiaţi de el.

      Ajuns pe palierul unde i se afla celula fu surprins de o forfota ce făcea coridorul să pară şi mai strâmt. Simţi o mână pe braţ, şi auzi vocea unui gardian:

- Adună-ţi lucrurile, te mutăm în altă celulă!

- De ce? Ce s-a întâmplat? îngăimă el.

- Vecinul tău de celulă! A murit şi până aflăm de ce evacuăm palierul! E pentru siguranţa voastră! Hai, repede, adună-ţi lucrurile.

    Ajuns în celulă, îşi strânse "averea" într-un sac primit de la gardian. Când să iese din celulă îşi aduse aminte de ceva. Pe peretele de lângă pat găsise la sosire un crucifix. Deşi nu era foarte credincios, se întoarse să-l ia cu el în noua celulă. Întinzându-se după el scăpă sacul, iar acesta îşi deşărtă conţinutul pe podea. Se grăbi să adune cele căzute, însă o mână în uniformă apucă să ridice înaintea lui caieţelul mototolit căzut pe jos. Nu îndrăzni să protesteze, însă îl privi rugător pe gardian. Acesta i-o tăie însă scurt.

- Ştii bine că nu ai voie cu aşa ceva. Se confiscă!

     Înghiţi în sec, ştiind prea bine că orice împotrivire este inutilă. Cum să-i explice omului ăluia că în acel caiet era strânsă toată viaţa lui, era ADEVĂRUL. Adună ce mai avea de adunat, luă crucifixul de pe perete şi îl urmă pe gardian spre noua celulă ce-i era destinată. 

       Ajuns acolo, rămase încremenit în pragul celulei, neîndrăznind să intre. Era o celulă proaspăt văruită, şi pe deasupra avea şi fereastră!

- Hei, ai adormit? auzi vocea gardianului. Intră şi bucură-te cât poţi de "hotel". N-o să stai aici prea mult!

       Făcu doi paşi timizi în celulă, şi aproape că nu auzi uşa încuindu-se în urma lui. Lăsă sacul să alunece pe podea şi se apropie timid de geam. Văzu mai întâi cerul albastru, iar pe măsură ce se apropia de lumină, văzu pădurea verde încă. Încercă să vadă daca poate deschide geamul, şi odată ce îl crăpă simţi în faţă aerul tare, plin de miresmele pădurii. Îi umplură urechile trilurile păsărelelor de prin copaci, şi foşnetul frunzelor mişcate de vânt. Brusc îi reveni în minte amintirea vieţii "de dinainte". Se prăbuşi pe pat, într-un acces de plâns, strângând în pumni crucea. Îşi plânse pentru un timp amarul răscolit de lumea de dincolo de geam şi adormi apoi ca un prunc, nelăsând să-i scape din mână crucea.

        Urmară apoi câteva zile crunte, în care închis în celulă aştepta să-i vină pedeapsa pentru caietul de "contrabandă" . Cum situaţia impusese ca deţinuţii de pe palierul respectiv să fie în carantină, nu avusese nici o ocazie să afle ce-i cu caietul. Abia a patra zi, în timp ce privea pe fereastră, auzi cheia în uşa celulei. Se întoarse şi luă poziţia de drepţi care se impunea în cazul unei inspecţii. Inima îi bătea însă cu tărie, în aşteptarea sentinţei. Uşa se deschise şi se închise apoi în urma gardianului, acelaşi care-i confiscase caietul. Acesta făcu câţiva paşi înspre el şi fără să scoată vreun cuvănt scoase la iveală carneţelul cu pricina. I-l întinse, iar el nu putu să nu observe tremurul mâinii ce strângea coperţile roase de vreme.

- Ia-l! zise gardianul cu glasul tremurat. Nu ştiu ce m-a făcut să-l deschid înainte să-l predau. Am citit câteva rânduri şi nu m-am putut opri din citit. E adevărat ce-ai scris tu acolo?   

- Da, e adevărul.

- Tu eşti nebun omule? Să stai atâta timp închis şi să ştii că n-ai vreo vină! Nu pot să cred!

- Aşa am simţit eu că se cuvine. La momentul respectiv asta era calea mea. Crede-mă că n-am regretat o clipă alegerea făcută, până când m-aţi mutat în celula asta. Abia când am văzut pădurea am realizat că, poate am greşit, poate alta era soluţia. Dar acum e prea târziu, totul e în zadar.

- Asta s-o crezi tu! izbucni nervos gardianul. Dacă-ţi închipui că eu las lucrurile aşa, atunci chiar eşti nebun!

- Şi ce poţi face tu, un biet gardian? Nu te amăgi, şi nu mă amăgi nici pe mine. Totul e pierdut!

- Uite ce pot face eu, răspunse paznicul. Pentru început am rezolvat cu conducerea închisorii să nu mai fii mutat înapoi în vechea celulă. Comandantul a citit şi el caieţelul tău, şi crede că mai ai o şansă. Totul e să vrei. 

- Să vreau? Mai contează ce vreau eu?

- Tu chiar eşti nebun! Cum să nu conteze? Poţi fi ajutat, însă dacă tu nu vrei să fii ajutat, şi să te ajuţi la rândul tău, n-are rost să ne luptăm cu morile de vânt.
-Adevărul este că nu-mi doresc nimic mai mult decât să mă pot plimba puţin prin pădure, să-mi umplu pieptul de aerul curat şi să mă culc la umbra copacilor. Of, dacă aş putea face asta ... nu mi-ar mai trebui altceva pe lume. Aş fi în stare să-mi fac o casă în mijlocul pădurii, lângă un izvor, să fiu doar eu si Dumnezeu.
- Da, am văzut că eşti un om credincios. O zi întreagă ai dormit cu crucifixul în mână.
- Eu? n-am crezut foarte tare, până în clipa în care am ajuns în această celulă şi am privit lumea de afară. Atunci am realizat cât de frumoasă e creaţia Sa şi mi-am mai dat seama că nu la întâmplare am ajuns eu să o văd acum, în toată splendoarea ei. Şi n-aş vrea s-o părăsesc vreodată ...
- Ok, stai liniştit. Ai răbdare, ai avut atâţia ani, mai rabdă puţin. Lasă-ne să lucrăm, şi noi şi El la treaba asta, şi crede-mă, va fi bine. Trebuie doar să crezi.
- Ai dreptate! Eu unul voi fi aici, în aşteptare. Dacă pot fi de ajutor ...
- Poţi ajuta spunând doar adevărul de câte ori vei fi întrebat, şi rugându-te. E suficient. O să-ţi aduc o Biblie, te va ajuta să înţelegi mai bine...